Zilei acesteia faceţi-i un nod, să n-o uitaţi ca pe-o jucărie în pod… (Marin Sorescu)
Se zice ca cele mai semnificative date din viata sunt: ziua cand ai venit pe lume si cea in care descoperi motivul pentru care esti aici, adica sensul existentei tale. Pentru mine ar mai fi inca una: ziua in care am venit… a doua oara. La inceput de iulie, anul acesta. Pe de o parte, innod zilele – piedică Uitarii.
Pe de alta parte…
Aseara m-am surprins facand ceva de-a dreptul sexi: cochetam cu Uitarea. Un coleric nascut pentru detalii, c-o memorie de medicinist, antrenata din greu de-a lungul anilor si de-a latul cartilor… nu prea poate intelege cum vine asta, daramite sa mai si accepte! Si totusi, contrar cifrelor vorbitoare din statistici… se poate.
Sa uit o vara inedit-lenesa si o toamna impiedicata in propriile-i frici e un lux pe care mi-l pot permite, la cat de bogata sunt.
A innoda? sau A cocheta?… aceasta-i intrebarea.
Raspunsul meu? De data asta, astept sa uit. Zilele acelea.
Am vrut sa dansez in salonul de nefumatori al restaurantului de munte, provocata de paharul de vin rosu:
– Sa indraznesc? l-am intrebat pe Valsis.
– De ce nu?
– Aici, in spatiul asta – intim si totusi la mare vedere – dintre mese?
– Aici.
– Si pot sa invit un barbat la dans?
– Numai daca e singur. Daca e insotit, cred ca ar fi bine sa-i zambesti partenerei lui, mai intai…
– Nu vreau sa cer voie, vreau doar barbatul! Tu esti singurul aparent neinsotit – dansezi cu mine?
*
Secretul? E ok sa faci numai ce vrei, cu conditia sa vrei doar ceea ce… trebuie. Intotdeauna trebuie ce vrea nevasta – punct! scriam in august, ajunsa acasa dupa aventura cu perna si râzând cu pofta, a dorinţă de viaţă… 🙂
Cand te gandesti ca era cat pe ce sa ratez tangoul tomnatic al celor 20 de ani…
Lumea mea si-a strans genunchiul la piept, si-a rezemat barbia de el si a tacut luuung – din vară pana-n toamna tarzie. Acum inteleg ce-mi spunea Will deunazi: Sunt piatră de moară – o să rezist.
*
Am intalnit-o fata in fata. A fost politicoasa, m-a lasat sa aleg prima. Am ales trairea. Nu e atat de necrutatoare pe cat se spune – exagerari, barfe, invidie… Ea stie si sa piarda. Ei, cum cine? Doamna in negru. A mea!… ca a ta nu stiu cum e.
Miroase demult a toamna si struguri bine copti, a emotia intoarcerii pe drumuri batatorite, a icoana cu sfant protector si recolta bogata, a Oameni Frumosi si vise… de-mplinit!
Orice lucru rau poarta-n el samanta unei binefaceri pe masura, zic inteleptii. Cautam uneori samanta asta si n-o gasim defel, uitand ca de cele mai multe ori raspunsurile la intrebari vin mult dupa incercare. Ca altadata…
*
Intai am urcat pompiereste pe cararea de radacini impletite, printre koa hawaiieni si aloe vera uriase. De sus vezi totul prin ochii muritorului ajuns in Rai – ravasit de admiratie si impacat pe de-a-ntregul. Pare ca timpul s-a oprit, gata sa-ti dea ragazul necesar bucuriei firesti. Doar triluri de pasari prietenoase tulbura linistea. Coborand sprinten cararea rasucita, am avut revelatia:
– ACUM inteleg de ce am facut pneumonia aia rebela in primavara!
– De ce? a intrebat Lucica, saltand relaxata in spatele meu.
– Ca sa fiu astazi aici, in padurea tropicala hawaiiana, traindu-mi visul implinit – la noua ani de cand mi-a rasarit indraznet in minte si l-am asezat cu incredere in Caiet! Ca doar in timpul bolii mele am decis sa mergem impreuna la Danes… Acolo, imbracata in rochia usoara de bumbac, imprimata colorat cu flori de hibiscus si numele Aloha-statului, am vorbit pentru prima oara despre congresul medical din Honolulu, incepand sa ne planuim timid evadarea de doua saptamani, indescriptibil de nebuna si frumoasa.
Unele adevaruri surprind prin simplitatea si evidenta lor.
*
Doctorii mi-au interzis sa-mi ridic capul de pe perna timp de trei saptamani. Daca pernă mi-ar fi fost pieptul păros al lui Valsis, as fi fost de acord, cu un zambet in coltul gurii… dar asa… ce relatie am eu cu perna asta?? Ei, doctorii spun multe si nu sunt eu in masura sa-i contrazic… 😉
Cele trei saptamani au trecut educandu-mi rabdarea. Nu-mi ramane acum decat sa caut samanta binefacerii pe masura si sa-mi astept raspunsurile intarziate, repetand cuminte ce stiu deja: Eu sunt rabdare. Eu sunt sanatate.
– Voi sunteti niste copii de aur! le spun flacailor mei. Ce copii are tati? De…?! – De aur! imi raspund ei. – Nu de aur, ci de…stepti! ma fac eu ca ii corectez. Deci ce copii are tati? De…?! – De…stepti! se desteapta ei. – Nu de…stepti, ci de…osebiti! Deci ce copii are tati? De…?! – De…osebiti! se grabesc ei sa-mi raspunda, lamuriti. – Nu deosebiti, ci de… milioane! Adevarul e ca nu stiu cum sa va explic cat de grozavi sunt copiii pe care Si-I creste Dumnezeu pe langa noi.
Din prima zi de scoala si pana la sfarsitul clasei a patra, eu si Tudor ne-am luat ramas bun dimineata prin cateva cuvinte inspirate de antrenorul lui Lance: Mami, eu sunt genial si tu esti puternica… o s-avem o zi exceptionala!!
Uneori spunea cuvintele rar si apasat, ca pe o poezie pe care mama-sa i-a dat-o de invatat pentru serbare. Alteori se trezea mai greu si incerca sa recupereze timpul, tasnind spre scoala ca glontul din pusca. Il retineam cateva secunde, il pupam si-l priveam in ochi. Stia ce vreau, asa ca incepea sa turuie cuvintele mecanic, suierat, fara pauze si intonatie, evident stresat de intarziere…
Azi Tudor mi-a crescut, dar vorbele inca le mai rosteste. Si le crede, chiar. 😉 Zilele ne par extraordinare in continuare – chiar si cele care nu prea sunt… iar eu, cam fricoasa de felul meu… sunt puternica, desigur!!
Nu conteaza ce detii, important e ce devii, zice o vorba.
*
Tot despre devenire este vorba si… aici.Despre copii geniali si parinti activi, relatii si interactiune, inspiratie si viziune. O s-avem o zi exceptionala!!
Cum arata o zi exceptionala? Iat-o, se prezinta singura!
Nu lasa niciodata pe cineva sa-ti spuna ca nu poti face ceva. Nici pe mine.
Daca ai un vis, trebuie sa-l aperi.
Daca oamenii nu pot face un lucru, iti vor spune ca nu esti nici tu in stare.
Daca vrei ceva, te duci si-ti iei. Punct.
M-am trezit intr-o dimineata cu aceste cuvinte pe telefon, intelept sms primit de la un om special pe care il numesc mentor si-i multumesc sincer.
Citindu-le si lui Tudor, l-am intrebat: -Vezi ce mesaje destepte imi trimit prietenii? Tu primesti la fel de la ai tai? – Maaami!… mi-a zis privindu-ma cu repros, dar amuzat de intrebarea mea. Apoi am inceput amandoi sa radem.
*
As putea adauga… Daca esti chemat, vii.Si multumesti.
Ieri am fost chemata autoritar, asa ca de azi… sunt iar aici, pe terenul de joaca!! (m-am impiedicat putin aseara, pardon!)
Scrisul o fi tot ca mersul pe bicicleta – adica nu se uita niciodata?… 😉
Ce-am invatat azi? Ca visele mari atrag oameni mari.
Oamenii prea slabi pentru a se opri asupra propriilor vise, a le urmari si a le iubi pana la implinire vor incerca sa-i descurajeze pe cei dintai. Acestia nu se lasa insa descurajati. Doar zambesc si merg mai departe, calauziti de Steaua Nordului lor.
*
Sunt mai aproape cu un pas. Asta pe care invat sa-l dansez cu dragul de Prof…
Tango milonga.
Locul tau este printre cei mari. Cei mari se recunosc. Ziceam candva…
Am citit candva Moartea lebedei, cartea lui Ion Grecea. Nu-mi amintesc nimic din ea, cu exceptia unei povestioare care m-a marcat.
Mergand el odata asa, Dumnezeu vede in drumul sau un barbat care arunca priviri nerusinate unei femei si-l intreaba:
– De ce faci asta, omule?
– Am fost orb si m-ai facut sa vad din nou, Doamne. Ce-ai vrea sa fac acum? Mai merge putin si vede un alt barbat spunand vorbe deocheate unei femei:
– De ce faci asta, omule?
– Am fost mut, Doamne, si mi-ai redat vorbirea. Ce-ai vrea sa fac acum?
Pleaca mai departe Dumnezeu, amarat de fapta celor doi. La un moment dat vede pe marginea drumului un om plangand, cu capul in maini. I se pare ca-l recunoaste si-l intreaba:
– Lazare, tu esti?
– Eu sunt, Doamne.
– Si de ce plangi?
Acesta ii raspunse, cu capul in jos si lacrima pe obraz:
– Murisem, Doamne, si m-ai inviat, ce-ai vrea sa fac acum?
Unii oameni ma inspira mai mult decat ii inspir eu pe ei.
Calatoria mea a fost un fel de revelatie. Mi-a placut Orasul. Desi plecam incolo cu putina spaima si multe indoieli. Acum stiu ca mi se potriveste, mai mult chiar decat multe alte orase pe care le-am vazut sau trait.
Acum sunt obosita, epuizata, dar parca mai determinata sa incerc. Acum stiu pentru ce as lupta. E un vis ce nu mai este doar o simpla schitare pe o foaie, ci se transforma intr-un desen in culori.
Iuliana, mai scrie, mai scrie-mi! Acum am cel mai mult nevoie de incurajare si ganduri bune. Acum cat visul este inca proaspat si caldut, ca o paine abia scoasa din cuptor.
Bucurie si recunostinta laolalta pentru aceste cuvinte, primite de mine in prag de seara de la un om drag. :*
Desi nu-l cunosc bine, stiu clar ca simte forta unui vis. Ca intelege nevoia de a lupta – cu tine insuti, mai ales! – pentru implinire. Ca face, poate, alegerea incarcata de semnificatie a vietii lui…
*
Mi-e mai usoara analiza decat sinteza – ce-as putea spune eu in cateva vorbe?
Visele sunt generoase: intai fac ele ceva pentru tine – te ridica pe dinauntru – dar apoi trebuie sa le intorci gestul – sa le ridici tu! Pentru ca ele nu se-mplinesc de la sine, ci se cuceresc metru cu metru. Altfel spus, sa visezi este doar un start bun in trairea frumoasa si cu sens a vietii, care insa presupune sa si alergi putin pentru asta. Chiar sa gâfâi, cateodata.
Cand ai facut primii pasi – schita pe foaie, desenul in culori, cererea plina de dorinta… – in ritm de sprint, mai e nevoie de dovezi ca esti in cursa potrivita?
*
Greu nu e sa lupti, ci sa stii pentru ce, zice o vorba. Se pare ca tot curajul necesar se gaseste in magia mizei…
N-am mai iubit cam demult pe portativ, asa ca… Amor ainda. Stiu ca portugheza nu e la moda, dar cum de cateva luni mie-mi fug intruna ochii spre Rio... 😉
Iubesc in continuare.
Tabakera 
