Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Om frumos’ Category

Am vrut sa dansez in salonul de nefumatori al restaurantului de munte, provocata de paharul de vin rosu:
– Sa indraznesc? l-am intrebat pe Valsis.
– De ce nu?
– Aici, in spatiul asta – intim si totusi la mare vedere – dintre mese?
– Aici.
– Si pot sa invit un barbat la dans?
– Numai daca e singur. Daca e insotit, cred ca ar fi bine sa-i zambesti partenerei lui, mai intai…
– Nu vreau sa cer voie, vreau doar barbatul! Tu esti singurul aparent neinsotit – dansezi cu mine?

 *

Secretul? E ok sa faci numai ce vrei, cu conditia sa vrei doar ceea ce… trebuie. Intotdeauna trebuie ce vrea nevasta – punct! scriam in august, ajunsa acasa dupa aventura cu perna si râzând cu pofta, a dorinţă de viaţă…  🙂

Cand te gandesti ca era cat pe ce sa ratez tangoul tomnatic al celor 20 de ani…

Anunțuri

Read Full Post »

Lumea mea si-a strans genunchiul la piept, si-a rezemat barbia de el si a tacut luuung – din vară pana-n toamna tarzie. Acum inteleg ce-mi spunea Will deunazi: Sunt piatră de moară – o să rezist.

*

Am intalnit-o fata in fata. A fost politicoasa, m-a lasat sa aleg prima. Am ales trairea. Nu e atat de necrutatoare pe cat se spune – exagerari, barfe, invidie… Ea stie si sa piarda. Ei, cum cine? Doamna in negru. A mea!… ca a ta nu stiu cum e.

Cateodata esti ceea ce gandesti…

Buna dimineata, noiembrie! Ma bucur sa ne revedem!

Miroase demult a toamna si struguri bine copti, a emotia intoarcerii pe drumuri batatorite, a icoana cu sfant protector si recolta bogata, a Oameni Frumosi si vise… de-mplinit!

Foto: Olandezul zburator 😉

Read Full Post »

– Voi sunteti niste copii de aur! le spun flacailor mei. Ce copii are tati? De…?!
– De aur! imi raspund ei.
– Nu de aur, ci de…stepti! ma fac eu ca ii corectez. Deci ce copii are tati? De…?!
– De…stepti! se desteapta ei.
– Nu de…stepti, ci de…osebiti! Deci ce copii are tati? De…?!
– De…osebiti! se grabesc ei sa-mi raspunda, lamuriti.
– Nu deosebiti, ci de… milioane!
Adevarul e ca nu stiu cum sa va explic cat de grozavi sunt copiii pe care Si-I creste Dumnezeu pe langa noi.

Emotionata de dialogul acesta special dintre un tata si fiii sai, mi-am amintit jocurile micii noastre copilarii…

Din prima zi de scoala si pana la sfarsitul clasei a patra, eu si Tudor ne-am luat ramas bun dimineata prin cateva cuvinte inspirate de antrenorul lui Lance:
Mami, eu sunt genial si tu esti puternica… o s-avem o zi exceptionala!!

Uneori spunea cuvintele rar si apasat, ca pe o poezie pe care mama-sa i-a dat-o de invatat pentru serbare. Alteori se trezea mai greu si incerca sa recupereze timpul, tasnind spre scoala ca glontul din pusca. Il retineam cateva secunde, il pupam si-l priveam in ochi. Stia ce vreau, asa ca incepea sa turuie cuvintele mecanic, suierat, fara pauze si intonatie, evident stresat de intarziere…

Azi Tudor mi-a crescut, dar vorbele inca le mai rosteste. Si le crede, chiar. 😉 Zilele ne par extraordinare in continuare – chiar si cele care nu prea sunt… iar eu, cam fricoasa de felul meu… sunt puternica, desigur!!

Nu conteaza ce detii, important e ce devii, zice o vorba.

*

Tot despre devenire este vorba si… aici. Despre copii geniali si parinti activi, relatii si interactiune, inspiratie si viziune. O s-avem o zi exceptionala!!
Cum arata o zi exceptionala? Iat-o, se prezinta singura!

Foto: Isis

Read Full Post »

Pace in suflet! Alegeri luminate.

*

Am citit candva Moartea lebedei, cartea lui Ion Grecea. Nu-mi amintesc nimic din ea, cu exceptia unei povestioare care m-a marcat.

Mergand el odata asa, Dumnezeu vede in drumul sau un barbat care arunca priviri nerusinate unei femei si-l intreaba:
– De ce faci asta, omule?
– Am fost orb si m-ai facut sa vad din nou, Doamne. Ce-ai vrea sa fac acum?

Mai merge putin si vede un alt barbat spunand vorbe deocheate unei femei:
– De ce faci asta, omule?
– Am fost mut, Doamne, si mi-ai redat vorbirea. Ce-ai vrea sa fac acum?
Pleaca mai departe Dumnezeu, amarat de fapta celor doi. La un moment dat vede pe marg
inea drumului un om plangand, cu capul in maini. I se pare ca-l recunoaste si-l intreaba:
– Lazare, tu esti?
– Eu sunt, Doamne.
– Si de ce plangi?
Acesta ii raspunse, cu capul in jos si lacrima pe obraz:
– Murisem, Doamne, si m-ai inviat, ce-ai vrea sa fac acum?

Oare raspunsul divin la aceasta intrebare este altul pentru fiecare Lazar in parte? Mai degraba e unul, acelasi: Cauta cheia pierduta a usii de lemn din spatele tau. Ai de ales. Alege sa traiesti!

sursa foto: aici

Read Full Post »

Unii oameni ma inspira mai mult decat ii inspir eu pe ei.

Calatoria mea a fost un fel de revelatie. Mi-a placut Orasul. Desi plecam incolo cu putina spaima si multe indoieli. Acum stiu ca mi se potriveste, mai mult chiar decat multe alte orase pe care le-am vazut sau trait. 

Acum sunt obosita, epuizata, dar parca mai determinata sa incerc. Acum stiu pentru ce as lupta. E un vis ce nu mai este doar o simpla schitare pe o foaie, ci se transforma intr-un desen in culori.

Iuliana, mai scrie, mai scrie-mi! Acum am cel mai mult nevoie de incurajare si ganduri bune. Acum cat visul este inca proaspat si caldut, ca o paine abia scoasa din cuptor.

Bucurie si recunostinta laolalta pentru aceste cuvinte, primite de mine in prag de seara de la un om drag. :*
Desi nu-l cunosc bine, stiu clar ca simte forta unui vis. Ca intelege nevoia de a lupta – cu tine insuti, mai ales! – pentru implinire. Ca face, poate, alegerea incarcata de semnificatie a vietii lui…

*

Mi-e mai usoara analiza decat sinteza – ce-as putea spune eu in cateva vorbe?

Visele sunt generoase: intai fac ele ceva pentru tine – te ridica pe dinauntru – dar apoi trebuie sa le intorci gestul – sa le ridici tu! Pentru ca ele nu se-mplinesc de la sine, ci se cuceresc metru cu metru. Altfel spus, sa visezi este doar un start bun in trairea frumoasa si cu sens a vietii, care insa presupune sa si alergi putin pentru asta. Chiar sa gâfâi, cateodata.
Cand ai facut primii pasi – schita pe foaie, desenul in culori, cererea plina de dorinta… – in ritm de sprint, mai e nevoie de dovezi ca esti in cursa potrivita?

*

Greu nu e sa lupti, ci sa stii pentru ce, zice o vorba. Se pare ca tot curajul necesar se gaseste in magia mizei…

sursa foto: necunoscuta

Read Full Post »

Parafrazandu-l amuzant pe Tolstoi, as putea afirma ca tot ce am scris pe-aici despre tacere sunt fleacuri. Daca as fi scris tot ce stiu eu despre ea… 😉

Da, Universul s-a nascut din tacere, dar nu cumva… la inceput a fost Cuvantul? Da, iubirea poate trai pe tacute, dar dovada vietii si implinirii ei nu este, in primul rand, atat de dureros asteptata vorbă a copilului la nastere: ţipătul?
Pledez pentru cuvant ca semn de viata, asa cum e pulsul ori respiratia.

Apoi… ne dorim cu totii pe buna dreptate sa ramanem putin copii si cum acestia nu prea tac, as indrazni sa afirm ca putem invata si noi ceva. Se supara cineva pe ei pentru miile de intrebari puse si de raspunsuri dorite? Categoric nu, este mai degraba ingrijoratoare tacerea lor repetata. Inca o data… da, cuvantul!

Si da, se spune ca tacerea e de aur… dar si ca vorba dulce mult (aur) aduce sau ca vorba inteleapta e tezaur. Oare nu s-a dat dintotdeauna valoare egala atat vorbei, cat si tacerii? Asa ca din nou pledez pentru cuvant – preferabil cel potrivit: calm, cald, sincer, pozitiv si incarcat de sens.

Sigur ca nevoia de tacere exista, asa cum exista si nevoia de… somn. Si chiar daca multe minuni au rasarit indraznet din linistea noptii, nimeni nu poate nega faptul ca in cimitire stau ingropate pe veci comori de idei – pentru ca oameni prea tacuti, dusi de-acum, le-au pastrat inchise in colivia mintii, fara a le da viata prin cuvant sau fapta. Da, nevoia de tacere exista… dar si nevoia de a sfida tacerea!! Si, ca orice nevoie, ea trebuie satisfacuta – asa a aparut probabil Poezia.

*

N-am inteles de la inceput, ci in timp: tacerea poate fi armă – un bumerang care, daca nu si-a atins tinta direct la suflet, revine la locul de aruncare. Nu multi sunt cei care-i stapanesc cu adevarat puterea. Pentru ceilalti, mai putin indemanatici, aceasta arma pare la fel de periculoasa ca si cuvantul nesabuit.

Indraznesc sa spun azi ca tacerea e cea care pastreaza distantele, iar cuvantul, cel ce ridica punti si deschide ferestre.
tacerea fara rost –
nisip miscator
sub talpile noastre as numi-o, simtind haiku.

*

Fetita-femeie mi-a daruit un gand frumos, in zi de 13: …pentru ca am invatat ca a vorbi si a tăcea sunt calitati gemene si pentru ca inca invat cand trebuie sa vorbesc si cand ar fi mai bine sa nu o fac.
Ma gandesc, de atunci, la marele adevar al frazei: sunt gemene!

Am vrut sa-i raspund, dar am pastrat pana acum linistea. Eu, care sunt prin excelenţă cuvant, am ramas muta de emotie, fara a putea fi recunoscatoare pe de-a-ntregul celei care m-a surprins de cateva ori pana acum prin sensibilitate, maturitate, discretie si caldura sufletului. Imi sparg azi tacerea, rostind rotund… Multumesc!

Foto: Valsis

Read Full Post »

Marti, 13? Zi cu ghinion? Nuuu, doar celalalt treisprezece norocos…

Acum cativa ani ajungeam pentru prima oara la spital – ghinion. Aduceam pe lume primul meu copil – noroc. N-a fost sa fie Ilinca – ghinion. Era un baiat mare, sanatos si dorit – noroc. N-aveam de niciunele – nici bani, nici casa, nici parinti aproape… niciun ajutor – ghinion. Il aveam pe Dumnezeu si credinta ca acesta ii face cuib pana si berzei chioare, daramite noua – noroc. Nu stiam cum sa iubim si ce sa facem cu un copil – ghinion. Dar stiam cum sa ne iubim noi – noroc…

Azi? Ghinionul pe care-l gasesc este ca ne mai certam cateodata. Dar va trece ea si adolescenta asta teribilista – maaare noroc!

*

In primele zile ale anului trecut, in clipa de liniste a inceputului nou, stand toti patru in sufragerie, indrazneam, şugubăţ:
– Hai sa mai facem si noi un copil – o fetita!…
Eu zic sa-l facem in acelasi timp cu Radu, mi-a raspuns Valsis amuzat.
Radu ne-a dat replica instantaneu, relaxat, dar cu o mina foarte serioasa:
– Păi… sa va pregatiti, ca eu am de gand sa ma misc repede!

Suntem presati de timp, deci – ghinion. Se pare ca vrea sa fiu o bunica tanara – noroc. Desi… zice vorba ca lucrurile se cumpanesc dupa desavarsire, nu dupa repeziciune Eu, pana una-alta, i-am strecurat discret aseara prin toate buzunarele cateva pliculete de… protectie! Doar are, mai nou, 18 ani. Si-l iubesc.

*

In ultimele zile ale anului trecut, aniversandu-ne majoratul casniciei, indrazneam iar, tot şugubăţ:
– Acum suntem majori ca soţi, poate face fiecare dintre noi ce vrea, nu?

Valsis a râs, dar nu mi-a raspuns. Ma-ntreb eu azi, el m-o fi inteles? Ma refeream la… a vizita eu Insulele si a se lasa el de fumat, evident. 😉
Pana una-alta, ma gandesc sa-i strecor si lui azi ceva prin buzunare. Ca doar il iubesc si pe el…

*

Arborele Insulelor mele este kukui-ul, considerat simbol al pacii, protectiei si iluminarii, caci nucile sale contin un ulei inflamabil, putand arde ca niste lumanari. Din ele se fac ghirlande care, desi nu le intrec in frumusete pe cele de flori, trec insa cu notă mai mare proba timpului.

Daca Radu mi-e bratara de flori de pe mana dreapta, Valsis e kukui-ul vietii mele…

sursa foto: Google

Read Full Post »

Older Posts »