Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘inspiratie’

– Voi sunteti niste copii de aur! le spun flacailor mei. Ce copii are tati? De…?!
– De aur! imi raspund ei.
– Nu de aur, ci de…stepti! ma fac eu ca ii corectez. Deci ce copii are tati? De…?!
– De…stepti! se desteapta ei.
– Nu de…stepti, ci de…osebiti! Deci ce copii are tati? De…?!
– De…osebiti! se grabesc ei sa-mi raspunda, lamuriti.
– Nu deosebiti, ci de… milioane!
Adevarul e ca nu stiu cum sa va explic cat de grozavi sunt copiii pe care Si-I creste Dumnezeu pe langa noi.

Emotionata de dialogul acesta special dintre un tata si fiii sai, mi-am amintit jocurile micii noastre copilarii…

Din prima zi de scoala si pana la sfarsitul clasei a patra, eu si Tudor ne-am luat ramas bun dimineata prin cateva cuvinte inspirate de antrenorul lui Lance:
Mami, eu sunt genial si tu esti puternica… o s-avem o zi exceptionala!!

Uneori spunea cuvintele rar si apasat, ca pe o poezie pe care mama-sa i-a dat-o de invatat pentru serbare. Alteori se trezea mai greu si incerca sa recupereze timpul, tasnind spre scoala ca glontul din pusca. Il retineam cateva secunde, il pupam si-l priveam in ochi. Stia ce vreau, asa ca incepea sa turuie cuvintele mecanic, suierat, fara pauze si intonatie, evident stresat de intarziere…

Azi Tudor mi-a crescut, dar vorbele inca le mai rosteste. Si le crede, chiar. 😉 Zilele ne par extraordinare in continuare – chiar si cele care nu prea sunt… iar eu, cam fricoasa de felul meu… sunt puternica, desigur!!

Nu conteaza ce detii, important e ce devii, zice o vorba.

*

Tot despre devenire este vorba si… aici. Despre copii geniali si parinti activi, relatii si interactiune, inspiratie si viziune. O s-avem o zi exceptionala!!
Cum arata o zi exceptionala? Iat-o, se prezinta singura!

Foto: Isis

Anunțuri

Read Full Post »

Se zice ca astrele guverneaza omul, dar inteleptul guverneaza stelele.
Eu n-am stiut niciodata prea multe despre planete, n-am fost interesata de zodii, iar alegerile mi le-am facut in functie de propriile-mi scopuri – pe principiul ca la rascruce de drumuri e de urmat calea ce duce mai aproape de implinirea visului. De curand, insa…

*

In drum spre Kilauea, la iesirea dintr-un supermarket, am fost intrebati de catre o doamna zambitoare si sportiva prin tinuta si postura:
– Sunteti rusi?
– Nu.
– Dar de unde sunteti? Limba pe care-o vorbiti imi pare cunoscuta…
– Din Romania. Din Europa.
– Ohhh! Eu sunt din Polonia!
– Am inteles. Si ce faci in Hawaii? Esti in vacanta, ca si noi?
– Nu, locuiesc in Kona.
– Cum ai ajuns tooocmai aici?

Cynthia si-a depanat povestea, care incepea cu increderea pe care o are dintotdeauna in astre. O astrograma facuta cu ani in urma, in joaca, i-a indicat Insulele ca zona destinata stabilirii ei pentru o viata. A decis sa le viziteze initial ca turist, luand legatura in timpul sederii ei cu o femeie kahuna (saman, vraci, preot). A fost surprinsa sa descopere ca sfatul acesteia coincidea cu al cerului? Nu stiu, dar – cum astrele predispun, iar omul dispune – iat-o alegand cu intelepciune ce-i era scris in stele si, douazeci de ani mai tarziu, indeplinindu-si aici visul de a avea o organizatie non-profit cu activitate ecologica.

Am ascultat povestea hawaiiano-polonezei intr-un rezumat de zece minute, stand in picioare langa masina, in parcarea magazinului. Tocmai cumparasem doua felicitari cu mesaj semnificativ: You inspire me! Coincidea sensului pe care il dau de cativa ani vietii mele, asa ca… spontan i-am intins una si am rugat-o sa-mi scrie un gand si cateva date de contact. A facut-o cu multa bunavointa.

Pastrez imaginea pe pianul lui Tudor. E inca o dovada a faptului ca… tot eu insami trebuie sa fac regulile si sa-mi inalt visele cu indrazneala, ca pe niste zmeie colorate. Eu, nu Viata!
Pentru ca lucrurile importante nu trebuie lasate la intamplare. Preferabil este sa determini, nu sa astepti…

*

Am citit undeva ca regulile pe care ti le creezi singur trebuie sa fie cel mult zece, asa ca de curand am stabilit patru. Valsis a subscris. Cred… 😉

Doar doua cafele pe zi. Mici.
Doua partide de sex pe saptamana. Speciale.
Doua evadari in oras pe luna. Romantice.
Doua iesiri din tara pe an. Inaripate.

Mi se da voie la inca şase reguli, dar… n-am inspiraţie. Asa ca stau azi cu bărbia sprijinita in palma, privesc felicitarea cu mica hawaiiana dansand hula si ma rog: Inspirati-mă, astre!

Read Full Post »

2011 a fost, fara indoiala, Anul calatoriilor. Mare mi-a fost framantarea pana sa-i aleg un nume si, desi nu stiam ce avea sa urmeze – se pare ca l-am nimerit. Paris, Viena, Chisinau, urmate de insula Mediteranei si insulele Pacificului… toate sunt dovada unei potriviri intre dorinta arzatoare si asezarea lucrurilor.

2012 a venit bâlbâindu-se usor, dar decis sa fie Anul transformarii in mai bine. Din dorinta de schimbare, de lucruri noi si de atentie sporita la propriul organism a rasarit, cu speranta, ideea transformarii in bine – a omului, a relatiilor impiedicate, a micului univers, a viselor mari, a sanatatii bune intr-una cu adevarat magica – fizica, mentala, spirituala si financiara.

Sa renunti la sursa de apa e impotriva legilor supravietuirii – e cel mai greu s-o lasi in urma si sa pleci spre necunoscut, dar uneori e singura cale spre civilizatie. Deşertul e o mamă dură, dar extraordinară! zice indraznetul.

Asa ca-mi las azi binele in urma, cu emotie, luand cu mine dorinta de mai bine. Plus spiritul ales, pastrat ca lege in toti anii ce-mi vor veni.

*

Urmarita fiind inca de ineditul tinuturilor descoperite de curand, pot include aici si transformarea dorului de ducă in noi destinatii atinse? Ca-mi spunea Ina, mai ieri…

– Am vazut multe locuri din lume, dar tu m-ai inspirat cu plecarea ta.
De mult timp imi doresc sa ajung in Hawaii si la Machu Picchu, dar inca n-am facut-o. Azi imi caut printre apropiati posibil insotitor de drum.

Gandind la poza potrivita si-un ghid de calatorie in Peru, i-am zambit:

– Si tu pe mine, din fericire! Nu m-am gandit niciodata pana acum la frumusetea sud-americana, insa de azi ea-si va avea locul in Caiet.

Am gasit fotografie, am gasit ghid. Am scris timid, dar increzator: Machu Picchu… dar gandul asta nu ma face sa vibrez nicicum. Inseamna ca va trebui sa astept scânteia sau sa schimb in mintea-mi destinatia, pana cand inima imi va raspunde. Pentru ca visele, pentru a se implini, trebuie sa fie incarcate de emotie.

sursa foto: aici

Read Full Post »

Scriam recent despre oameni si soareci. Gandurile mele s-au intalnit intr-un colt de comentariu cu ale Deliei, s-au imbratisat cu drag, apoi s-au despartit repede, ca aveau putina treaba. Azi-dimineata s-au trezit cu pofta de vorba si destainuiri, ca-ntre fete…

Intr-o singura privinta am dubii, imi zice Delia. “Daca omul doar are impresia ca stie ce-si doreste…” Eu cred ca impresia omului e cea mai importanta (pentru el). Daca el e convins ca stie ce-si doreste, incercarile oricui din jur de a-i deschide ochii sunt inutile. S-ar putea chiar sa fie privite ca rea intentie la un moment-dat.
Cred ca la ce ne dorim de fapt putem ajunge doar singuri. De fapt, pe drumul pana acolo nu vom fi singuri, dar scanteia care declanseaza dorinta de altceva poate veni doar din noi. Nu vom accepta de la altcineva ca ne conducem viata dupa ceva gresit, asta e o convingere ce trebuie sa vina din interiorul nostru.

Cu ceasca de cafea pe masa si dorul de fată in traista, raspund: depinde de om!

Eu am invatat ca exista doua feluri de oameni: unii care se focuseaza la nesfarsit pe problema lor, altii care se orienteaza spre solutie si, de oriunde ar veni ea, o primesc cu inima deschisa. Pentru primii, cuvantul, gestul, interventia ta, pot fi toate agasante, chiar rea intentie. Pentru cei din urma – niciodata! Cu care dintre ei ai vrea sa-ti imparti timpul, pare usor de ales…

Ai dreptate, la ce ne dorim ajungem doar singuri. Important e când o facem. Daca ne punem singuri piedica, s-ar putea sa-ntarziem prea mult pe drum. Ideal ar fi sa parcurgem cat mai repede si sigur distanta, traindu-ne apoi cat mai mult si intens dorinta. Ori asta se poate face mai usor daca acceptam incercarile celor din jur ca pe… buna intentie. Sigur, cu conditia de a-i fi verificat cumva pe acestia, pentru incredere. Sa nu dam totusi microfonul oricarui amator…

Am intalnit multi oameni – chiar eu, uneori – care traiesc pe principiul „stiu ce i-ar trebui sufletului, stiu incotro ar fi bine s-o apuc, dar tot la ce-i mai rau nimeresc”. Dintre acestia insa, numai cativa se tot plang. Ca n-au stiut niciodata cum, ca nu mai stiu, ca ar vrea, dar nu pot… Cateodata, prinsi in mrejele problemei lor, nici macar nu-si dau seama ca-si reduc singuri fortele, obosesc si sunt obositori.
Si sa vrei sa-i ajuti, n-ai sanse. Am incercat – fie mai bland, fie mai ferm. La un moment dat, renunt. Sincer, energia merita folosita pe de-a-ntregul daca speri si crezi in sprijin si schimbare. Daca simti insa ridicandu-se de fiecare data un zid in fata ta, mai bine iti folosesti puterea altfel, acceptand ca unele lucruri pur si simplu sunt randuite sa ramana intr-o semiobscuritate metaforica.

Inteligenta este vesela. Numai prostia sleita tuna si se vaita permanent, zice, clipind strengareste, un aforism.

Experienta altora ne intereseaza din ce in ce mai putin. Alt farmec are cand gusti din greseala ta, zice un altul, fin ironic…

P.S. Părerea mea!… 😉

Foto: Delia

Read Full Post »

Am bifat-o si pe-asta!!

Desi am fost provocata de cateva ori, am raspuns o singura data si am preferat sa n-o fac aici, ci intr-un comentariu. Prima si ultima leapsa! Poate pentru ca-mi place mai mult sa scriu liber decat sa raspund la intrebari…

Dar pentru ca de data asta jocul era despre Tabakera mea si pentru ca-mi place sa incerc orice macar o data – ca sa pot afirma ca e buna sau nu prajitura, trebuie s-o gust, este? – am acceptat leapsa. Acum cateva luni. Revin azi asupra scurtelor mele raspunsuri de atunci, marcand aniversarea: 1 an de ganduri la care n-am putut renunta.

Nu mai stiu intrebarile, nu le-am pastrat. Apelez la imaginatie… 🙂

* In iulie 2010, de ziua lui Valsis. Blogul s-a vrut a fi si un dar inedit pentru el.

* Si eu mi-am pus la un moment dat intrebarea, ca si tine: de ce blog?…

* Respect parerea si decizia fiecaruia, intelegand ca suntem diferiti. N-am moderat decat un singur comentariu, la cererea celui care-l lasase. Incerc sa nu escaladez conflicte virtuale din care nimeni nu iese invingator, de regula. Ca urmare, nu intru in polemici inutile; incerc sa mentin echilibrul, chiar daca asta inseamna sa ma indepartez de om ori de loc.

* Sincer? Ideea initiala a fost aceea de a impartasi cu ceilalti, mai ales cei care au nevoie, informatii referitoare la sanatate, acesta fiind domeniul meu. Numai ca habar n-aveam ce este un blog si cum se administreaza, asa ca m-am gandit sa invat si sa experimentez intai cu unul mai… light. De aici si pana la Tabakera n-a fost decat un pas. Si mai multe idei…

* In blogroll? Vreo trei-patru luni nici n-am avut blogroll… Acum am unul in care stau, amestecate, cateva bloguri de suflet si cateva interesante. N-am facut si nu fac schimb de linkuri.

* Nu cred ca Tabakera m-a schimbat. Prin blog am descoperit o lume noua, destul de pestrita, de altfel… Dincolo de ea, am gasit niste prieteni. Unii sunt inca doar virtuali, cu altii m-am intalnit deja, la un ceai ori o cafea. De la fiecare am invatat cate ceva, m-am imbogatit. Uneori am gresit – m-am apropiat prea mult, am visat in locul lor… sau dimpotriva, i-am neglijat, desi nu meritau. Insa i-am iubit intotdeauna. Si aici as putea pune cateva linkuri…

* Asteptari? Nu vreau decat sa-mi lase timp pentru mine, Valsis, copii, carti, proiecte… Viata se traieste totusi afara! Pana una-alta, Tabakera ma tine updatata, dar cu un pret pe care uneori nu sunt dispusa sa-l platesc.

* Cititorii, vizitatorii? Ei sunt liberi sa-si aleaga atitudinea si parerile. Mi-ar placea sa-si puna niste intrebari si sa-si dea niste raspunsuri. Lor insisi, nu neaparat mie…

***

Zambesc gandindu-ma ca a trecut un an. Nu stiu cati altii vor mai urma in Tabakeră. Stiu insa ca ei vor fi un cântec din inima mea, care se cere cântat.

sursa foto: Google

Read Full Post »

Am incheiat o noua saptamana. Sfarsitul ei m-a gasit ascultand muzica bucuriei, scriind mesaje unor oameni pe care, desi nu-i cunosc bine, ii pretuiesc si citind invataturi despre bine si rau.

Pune-ti viata in versuri!

Si iarasi iti spun: pune-ti viata in versuri, daca vrei sa simti viata universului si sa fii in legatura si armonie cu ea.
Poti analiza cantarile, insa niciodata nu uita sa canti. Criticii de poezie traiesc si mor, pe cand poetii traiesc vesnic.
(…)

Mi-am amintit, citind, ca mi-am pus viata in versuri de cateva ori. Prima oara a fost prin clasa a patra. Eram pionier…

Sunt inca mica, dar promit
Cand om intreg voi fi si eu,
Stalp iti voi fi, iubit Partid,
Acuma tu esti stalpul meu.

Un an mai tarziu imi puneam farama de copilarie in versul alb ce avea sa fie publicat in ziarul judetean.

Daca as fi un pom,
din fiecare floare a mea
ar zbura o culoare.
Rosu, alb, galben,
Albastru si verde.
Toate ar acoperi cerul,
devenind cantece
si lumina fara sfarsit.

Prinsesem curaj! Asa ca am inceput sa visez la melci de zapada, punandu-mi in versuri prieteniile si iubirile nevinovate ale varstei…

Am crescut. Locul melcului l-a luat iubirea adolescentina, apoi cea studenteasca. A urmat Valsis. Pentru el, cuvintele nu s-au lasat prinse-n rime. Nici ieri, nici azi. Pe el doar l-am iubit de-adevaratelea. O singura data l-am chemat si pe el in poezia vietii mele, constientizand corectitudinea calculului…

Mi-s lacrimile singurătate
cătând ințelepte gândiri
și glezna mi-e dusă departe,
aleargă-ntre două iubiri.

(…)

Bărbatul imi este și nu e,
aripa-și lovește de-o stea…
eu, ecuație nerezolvată,
răsar răzvrătita din ea.


Intr-o zi i-am cerut:

– Fa-mi si mie o poezie!

– Fa-o tu, iar eu am s-o semnez, mi-a raspuns.

Atat de mult mi-a placut replica, incat mi-am facut tema!

A fost intr-o noapte de iarna copil
Dorind o ninsoare sa cada
Si-n ganduri ascunse sa-i vina tiptil
Acelasi drag melc de zapada.

Si fuse apoi primavara pe deal
Cu parul de vant ravasit… (…)

Iar vara dori sa o vada arzand,
Caci sufletele ard totdeauna… (…)

Ce frica de toamna i-a fost tot mereu!
Cu-amurguri tacute si triste… (…)

Cand iarna cea mare veni linistit,
Cu alb nemintind niciodata… (…)

Mi-am pus in versuri si recunostinta. Am simtit candva nevoia sa multumesc Mariei, femeia speciala care ne pusese la dispozitie, dezinteresat, casa ei de pe malul marii, decorata in stil rustic si cu farfurii galbene. Asa ca i-am lasat la plecare, pe masuta din camera, felicitarea cu gandul nostru bun. Avea s-o gaseasca doua saptamani mai tarziu…

Multumim pentru clipa de pace,
Pentru valul lovind linistit,
Pentru lacrima scursa din geana,
Pentru gandul arzand razvratit.

(…)

Pentru secunda de nemurire
Ce ne-nalta spre Dumnezeu,
Multumim pentru starea de bine
Si pentru lipsa parerii de rau.

Multumim pentru zidu-n cadere… (…)

Privesc inapoi si zambesc. Instinctiv, mi-am pus viata in rime naive. La propriu. Sunt in legatura si armonie cu ea.

La figurat, poezia vietii mele e infinit mai frumoasa!…

sursa foto: Google

Read Full Post »