Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘amintiri’

– Voi sunteti niste copii de aur! le spun flacailor mei. Ce copii are tati? De…?!
– De aur! imi raspund ei.
– Nu de aur, ci de…stepti! ma fac eu ca ii corectez. Deci ce copii are tati? De…?!
– De…stepti! se desteapta ei.
– Nu de…stepti, ci de…osebiti! Deci ce copii are tati? De…?!
– De…osebiti! se grabesc ei sa-mi raspunda, lamuriti.
– Nu deosebiti, ci de… milioane!
Adevarul e ca nu stiu cum sa va explic cat de grozavi sunt copiii pe care Si-I creste Dumnezeu pe langa noi.

Emotionata de dialogul acesta special dintre un tata si fiii sai, mi-am amintit jocurile micii noastre copilarii…

Din prima zi de scoala si pana la sfarsitul clasei a patra, eu si Tudor ne-am luat ramas bun dimineata prin cateva cuvinte inspirate de antrenorul lui Lance:
Mami, eu sunt genial si tu esti puternica… o s-avem o zi exceptionala!!

Uneori spunea cuvintele rar si apasat, ca pe o poezie pe care mama-sa i-a dat-o de invatat pentru serbare. Alteori se trezea mai greu si incerca sa recupereze timpul, tasnind spre scoala ca glontul din pusca. Il retineam cateva secunde, il pupam si-l priveam in ochi. Stia ce vreau, asa ca incepea sa turuie cuvintele mecanic, suierat, fara pauze si intonatie, evident stresat de intarziere…

Azi Tudor mi-a crescut, dar vorbele inca le mai rosteste. Si le crede, chiar. 😉 Zilele ne par extraordinare in continuare – chiar si cele care nu prea sunt… iar eu, cam fricoasa de felul meu… sunt puternica, desigur!!

Nu conteaza ce detii, important e ce devii, zice o vorba.

*

Tot despre devenire este vorba si… aici. Despre copii geniali si parinti activi, relatii si interactiune, inspiratie si viziune. O s-avem o zi exceptionala!!
Cum arata o zi exceptionala? Iat-o, se prezinta singura!

Foto: Isis

Read Full Post »

Si-a dorit atat de mult ca nevasta sa-i faca un baiat, incat dupa ce a dus-o la maternitate ca sa nasca, el s-a oprit intr-un magazin de instrumente muzicale si a cumparat primul dar pentru baiatul lui: un acordeon. E-adevarat ca micutul n-avea sa cante la el decat peste ani, dar ce conta?

Baiatul a iesit fată! Dupa ani de stat intr-un colt al casei, sters de praf si admirat uneori, acordeonului i-a venit randul sa fie scos din cutia lui si sa-si umfle burduful cu aer. Ardea de dorinta de a-si incerca puterile! Nu si fetita, care avea doar 6 ani. De-abia reusea sa-l ia in brate, daramite sa mai si traga de el ori sa-i apese clapele si bașii!…

Cu toate astea, instrumentul rosu-potolit si sidefat o atragea ca un magnet. Prea mari pentru spinarea ei mica, curelele de piele se cereau legate cu o batista la spate, ca sa poata sustine acordeonul. Prea departate unele de altele pentru degetele ei de la mana stanga, butoanele maruntele si negre numite bași nu puteau fi apasate in acelasi timp cu clapele. Poate mai tarziu, cand mai cresc, isi zicea. In ciuda acestora, notele ieseau melodios, iar tatal era mandru de fetita. Si ea era mandra tare!

Asa ca tata l-a chemat intr-o zi pe Viorel, s-o invete sa cante la minunea rosie. Viorel i-a desenat mai intai un mar, explicandu-i ca asa arata o nota muzicala intreaga. A impartit, pe hartie, marul in doua jumatati – erau doimile. Apoi in patru – patrimile. In opt – optimile. In saisprezece – saisprezecimile. Mai departe nu mai stiu ce a facut Viorel. Imaginea marului taiat din creion nu poate fi uitata, insa…

Primul cantec pe care fetita l-a cantat singura era despre țața Mița din Ialomiţa: do-do-re-miii-faaa-reee-mi-doooo… Stie sa-l cante si azi! Au urmat alte cateva. Era frumos, dar a obosit repede. Dupa un an. Cand a inceput clasa a doua, Viorel n-a mai venit. Cred ca intr-o alta familie, o mamica a facut un baiat, iar tatal lui i-a luat acordeon…

Trei ani mai tarziu, fetita a primit o vioara. Era in clasa a cincea si avea un profesor de muzica extraordinar, care canta la vioara si conducea orchestra scolii. A invatat-o si pe ea. A inceput sa urce pe scenele Cântării României, cu taraful. Primul ei cantec la vioara a fost despre Barbu Lăutarul: Eu sunt Baaarbuu Laaautarul, staaaarosteeele siiii cobzaaaarul…

***

De atunci, multe instrumente muzicale a atins… Azi are acasa vioara ei veche, dar si pianul lui Tudor, chitara lui Radu si doua bete de toba, gasite acum vreun an sub bradul de Craciun. Numai ca cel care o fascineaza in continuare este… tot acordeonul! Nu degeaba se spune ca tot prin sertarul primei iubiri scotocim cu mai multa emotie…

***

Acum cateva luni am ascultat in metrou o copila de vreo zece ani, cantand la acordeon. Nu despre țața Mița, nici despre lautarul Barbu. Era despre… Nothing else matters! Cantecul m-a atins pana-n adancul sufletului. Am scos cativa banuti si i-am dat fetitei. Emotia nu e scumpa, de regula, iar iubirii dintai-si-cea-mai-de-pe-urma ii intinzi mana intotdeauna. Acordeonul ramane prima mea iubire. Cea de dinainte de Lucian dintr-a sasea…

sursa foto: Google

Read Full Post »

Fara sa vrem, ne retraim copilaria de-a lungul vietii. Pana la urma, suntem doar niste copii care se joaca, de la o varsta, de-a oamenii mari…

Prima ninsoare pe care eu mi-o amintesc am vazut-o la Brasov, orasul meu natal. Aveam doar cativa ani si eram internata in spital, cu hepatita virala A. Salonul era undeva la etaj, iar eu imi amintesc cum ma uitam pe fereastra in jos, sa-mi vad parintii, care nu aveau voie sa urce la noi pentru ca era sectie de boli infectioase. Afara ningea mare si des…

Am retrait momentul multi ani mai tarziu, tot intr-un spital, la etaj. Studenta fiind si insarcinata in ultima luna cu primul meu copil, am cerut profesorului de chirurgie de la Spitalul Clinic de Urgenta Floreasca sa inteleaga intarzierea mea de dimineata, la vizita prin saloanele de bolnavi. Era decembrie, polei si distanta mare de la caminul nostru studentesc pana la spital. Profesorul Ciurel m-a luat pe dupa umeri si m-a dus la fereastra de pe holul etajului V, unde era sectia de chirurgie, zicandu-mi:
Asta e vreme ca sa vii tu la spital? Stai acasa, ai grija de tine si de copil si ne vedem la examen, in ianuarie.
Afara ningea mare si des…

Cateva zile mai tarziu l-am nascut pe Radu. Intr-o zi norocoasa de 13! Si toata iarna am privit ninsoarea pe fereastra. Noi, trei copii… bucurandu-ne unul de altul si de bradutul plin de globuri din camera mica a caminului, bradut cu care tati ne astepta venirea de la maternitate.

De la o anumita varsta, inima se cheama cord, e o vorba din medicina. Se cheama cord, dar tot inima ramane! as zice eu.

De la o anumita varsta, copilului ii zicem om mare. Dar tot copil ramane… indraznesc, din nou, sa constat.

***

Of… Georgiana m-a provocat la amintiri! Aici. Eu voiam sa scriu vesel. Despre serbarea de ieri, a dansatorilor. Extraordinara seara, oameni, instructor!… Cat de frumoasa poate sa fie viata si cate surprize iti ofera! Vreau sa o traiesc vibrand. Doar de mine depinde.

Maine dansam salsa! 😉

sursa foto: Google

Read Full Post »

Acum un an sarbatoream 1 Decembrie in Chicago, la Sofitel

Eram impreuna cu cativa sibieni extraordinari, azi americani, de existenta carora de-abia aflasem, dar pe care acum ii simtim ca fiind mai mult decat prietenii nostri. Plus alte cateva zeci/sute de romani stabiliti in Statele Unite, consulul general al Romaniei la Chicago, multe alte personalitati…

Tricolor!

De numai trei zile pe pamant american – eu, nu si Valsis! – necunoscand pe nimeni acolo in urma cu o saptamana… cantam, insa, imnul tarii impreuna cu acesti oameni ce vorbeau romaneste, schimbam carti de vizita, ne gaseam cunostinte comune printre doctorii din Bucuresti, ne traiam clipa de inedit a zilei…

O experienta deosebita pentru noi, posibila datorita unei femei speciale, interesata si luptand pentru a promova Romania peste ocean mai mult decat o s-o facem vreodata noi, cei de-aici! Nici macar cei responsabili de asta, din pacate. O poveste intreaga si frumoasa, care merita spusa pe-ndelete, la gura sobei… O lectie de românism! Multumim inca o data. Si ne e dor!

Ne-am intors din America mai bogati in dragoste, in oameni dragi, in invataturi…

*

Luana este o colega de-a lui Radu. Vorbind recent cu parintii ei despre visul adolescentilor nostri de a pleca sa studieze in strainatate si posibilitatea implinirii lui, tatal ne-a spus:

– Toata viata mi-am dorit sa emigrez, dar nu a vrut sotia mea. Acum imi incurajez singura fata sa plece peste ocean, sa invete si sa ramana, cu gandul ca vom merge si noi dupa ea. Daca n-am trait in America, macar sa mor acolo!

Ne-am amuzat, dar cuvintele lui ne-au ramas. Suntem constienti ca Romania este locul nostru, dar OMUL sfinteste acest loc, oriunde s-ar afla el in lume!

*

Anul acesta sarbatorim ziua acasa. Ne bucuram de baietii nostri, de caldura camerei, de dans… Retraim amintirile, descoperind inca o data ca ne iubim prietenii de departe si tara de aici!

Ai ascultat vreodata imnul Romaniei cantat de o trupa simfonic-metalica? S-o facem acum! Haggard! Multi ani tuturor!

sursa foto: necunoscuta

Read Full Post »

Promisiune

Promit să te rănesc cândva,
la răsărit de soare,
Să-ți pară crucea greu de dus
și dorul mult prea mare.

Promit să te alung din vis,
să-ți fiu mereu departe,
Când vrei să ai, eu să iți iau,
de mine să n-ai parte.

Când vei dori să ard, promit
să mă gândesc-nainte,
Furtună de vei vrea să fiu,
eu mă promit cuminte.

Promit să nu-ți mai fac copii
– deși in gând iți fac,
Să plec, atunci când ai să vii
și mai promit să tac.

Când sincer ai să fii cu mine,
promit c-am să te mint,
Iar de vei vrea cumva să intri,
eu poarta am s-o-nchid.

Promit să fug de amintiri
ce-nclină greu balanța,
Să nu te mai iubesc, promit
și să iți fur speranța.

Când vei simți că te ineci
și-n gând mă vei striga,
Promit să nu-ți mai fiu salvare
și-așa m-oi răzbuna!

Isis

Am inceput să uit. Nici o răzbunare nu e mai mare ca uitarea.
Un om căra in spate/un dram de naivitate…

sursa foto: Google

Read Full Post »