Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘incredere’

Scriam recent despre oameni si soareci. Gandurile mele s-au intalnit intr-un colt de comentariu cu ale Deliei, s-au imbratisat cu drag, apoi s-au despartit repede, ca aveau putina treaba. Azi-dimineata s-au trezit cu pofta de vorba si destainuiri, ca-ntre fete…

Intr-o singura privinta am dubii, imi zice Delia. “Daca omul doar are impresia ca stie ce-si doreste…” Eu cred ca impresia omului e cea mai importanta (pentru el). Daca el e convins ca stie ce-si doreste, incercarile oricui din jur de a-i deschide ochii sunt inutile. S-ar putea chiar sa fie privite ca rea intentie la un moment-dat.
Cred ca la ce ne dorim de fapt putem ajunge doar singuri. De fapt, pe drumul pana acolo nu vom fi singuri, dar scanteia care declanseaza dorinta de altceva poate veni doar din noi. Nu vom accepta de la altcineva ca ne conducem viata dupa ceva gresit, asta e o convingere ce trebuie sa vina din interiorul nostru.

Cu ceasca de cafea pe masa si dorul de fată in traista, raspund: depinde de om!

Eu am invatat ca exista doua feluri de oameni: unii care se focuseaza la nesfarsit pe problema lor, altii care se orienteaza spre solutie si, de oriunde ar veni ea, o primesc cu inima deschisa. Pentru primii, cuvantul, gestul, interventia ta, pot fi toate agasante, chiar rea intentie. Pentru cei din urma – niciodata! Cu care dintre ei ai vrea sa-ti imparti timpul, pare usor de ales…

Ai dreptate, la ce ne dorim ajungem doar singuri. Important e când o facem. Daca ne punem singuri piedica, s-ar putea sa-ntarziem prea mult pe drum. Ideal ar fi sa parcurgem cat mai repede si sigur distanta, traindu-ne apoi cat mai mult si intens dorinta. Ori asta se poate face mai usor daca acceptam incercarile celor din jur ca pe… buna intentie. Sigur, cu conditia de a-i fi verificat cumva pe acestia, pentru incredere. Sa nu dam totusi microfonul oricarui amator…

Am intalnit multi oameni – chiar eu, uneori – care traiesc pe principiul „stiu ce i-ar trebui sufletului, stiu incotro ar fi bine s-o apuc, dar tot la ce-i mai rau nimeresc”. Dintre acestia insa, numai cativa se tot plang. Ca n-au stiut niciodata cum, ca nu mai stiu, ca ar vrea, dar nu pot… Cateodata, prinsi in mrejele problemei lor, nici macar nu-si dau seama ca-si reduc singuri fortele, obosesc si sunt obositori.
Si sa vrei sa-i ajuti, n-ai sanse. Am incercat – fie mai bland, fie mai ferm. La un moment dat, renunt. Sincer, energia merita folosita pe de-a-ntregul daca speri si crezi in sprijin si schimbare. Daca simti insa ridicandu-se de fiecare data un zid in fata ta, mai bine iti folosesti puterea altfel, acceptand ca unele lucruri pur si simplu sunt randuite sa ramana intr-o semiobscuritate metaforica.

Inteligenta este vesela. Numai prostia sleita tuna si se vaita permanent, zice, clipind strengareste, un aforism.

Experienta altora ne intereseaza din ce in ce mai putin. Alt farmec are cand gusti din greseala ta, zice un altul, fin ironic…

P.S. Părerea mea!… 😉

Foto: Delia

Anunțuri

Read Full Post »

Cursa populara a Cluj Maratonului ma astepta ieri, pe la pranz. Impreuna cu clujeanca mea draga si inimoasa. Ma si vedeam cu o medalie la gat! Ca doar m-am antrenat serios la Bucuresti, mai prin toamna…

N-am luat ieri drumul Ardealului pentru ca am fost ocupata cu ceva… gradinarit! Si nu numai…

Acum nu-mi mai ramane decat sa astept cele o mie de povesti promise. Si sa ma gandesc de ce as fi facut atatia kilometri pana la Cluj pentru aceasta alergare. Pai, sa vedem…

As fi mers pentru ca sunt un om viu, iar oamenii vii indraznesc. Pentru ca obisnuiesc sa spun DA provocarilor si vietii, iar clujeanca mi-a aruncat manusa. Pentru ca-mi place sa ies din tipare, iar tiparul este sa ramai in zona ta de confort, nu sa pleci la sute de kilometri pentru o alergare de o ora. Pentru ca ma simt indecent de tanara si vreau sa raman asa. Pentru starea de bine de dupa, care, de regula, se prelungeste cateva saptamani sau luni. Pentru ca vreau sa fiu un model pentru baietii mei, care sunt un model pentru mine. Pentru recunoasterea pe care mi-o dau singura, zambind a incredere in mine… si pentru recompensa data de Valsis, fluierand a admiratie. Pentru ca, daca altii pot… si eu pot! Si, cel mai important, as fi mers pentru ca imi e dor de Inimoasă…

Nu, pentru sanatate nu as fi facut drumul pana la Cluj! Pentru asta as fi alergat in Parcul Moghioros, cu Valsis, ca de obicei…

Astept cu rabdare povestile pentru ca, vorba cuiva… stiu ca e pretios ce astept. Si ma uit la poze facute cu maiestrie…

*

No tu, Clujule, lasa-ma sa-mi inchipui ca te-am alergat si te-am castigat putin!… Sa ne mearga bine toata saptamana. Si mie, si tie.

sursa foto: Google

Read Full Post »

Pe Radu l-am iubit mult in studentie. De langa el m-a luat sotul meu, purtandu-ma pe brate prin viata. Si nu stiu de ce, dar fiu-meu ii poarta numele… 😉 Prenumele!

La cativa ani dupa terminarea facultatii, intr-o discutie cu Valsis, m-a coplesit nostalgia. Viata ma pusese intr-o situatie in care aveam nevoie de o parere obiectiva, din partea unui om care ma cunostea bine. Valsis era omul potrivit, dar era implicat si posibil subiectiv. Asa ca…

– Ce mi-as dori sa pot vorbi acum cu Radu! i-am zis omului minunat. M-ar ajuta.
– De ce nu-l suni?
m-a intrebat.
Cum de ce?! In primul rand, nu am niciun numar de telefon. Apoi… ??

Adevarul este ca nu ma gandisem serios la Radu, ci era o dorinta exprimata mai mult retoric. Nu aveam numar, trecusera cativa ani in care nu tinusem legatura, fiecare avea familia lui… Dar cat de simplu e sa afli un numar de telefon cand iti doresti! Numai ca pe mine nu ma bantuiau fantomele trecutului. Eu doar imi imaginasem ce binevenita ar fi fost o parere competenta si dezinteresata. Discutia noastra s-a incheiat mai repede decat a inceput. Nici macar n-a fost o discutie, ci doar niste vorbe aruncate la intamplare, intr-un context anume.

A doua zi, Valsis a venit acasa cu o sticla de sampanie.
Ce sarbatorim? Trebuie sa fie vorba despre ceva frumos, daca se lasa cu bauturi spumoase…
Nimic. E pentru tine, impreuna cu asta! M-am gandit ca poate vrei sa mergi intr-o garda, sa stati de vorba.
Si, zambind smechereste, mi-a aratat o foaie alba pe care era scris de mana un numar de telefon. Al lui Radu! M-a naucit gestul, pur si simplu. Un simplu apel dat unui fost coleg de facultate rezolvase problema numarului lipsa. Apoi sampania…

E foarte usor sa judeci un om atunci cand nu-l cunosti. E usor sa gandesti ca voia doar sa vada cum reactionez, ca nu era sincer in darul lui. E usor doar daca nu-l cunosti pe Valsis, un flegmatic linistit, dar dominator, un Leu care nu spune multe cuvinte, dar cand le spune, acestea sunt definitive si irevocabile, precum o hotarare judecatoreasca.

Intr-o zi l-am sunat pe Radu. Era in sala de operatii, in plina interventie. Am stabilit sa mergem in Herastrau, sa stam de vorba. Viata ne aruncase pe fiecare in alt colt: el divortase, eu aveam acasa trei barbati. A urmat si vizita la spital, intr-o garda. A fost o surpriza, asa cum am vrut-o. M-a intrebat scurt:
– Fato, ce cauti aici? Barbatu-tau stie unde esti?
– Sigur ca stie, el m-a adus cu masina!
zic amuzata. Eu l-am rugat.
Si de ce te-a adus? Cum de a acceptat?
– Nu stiu, da’ o sa-l intreb!
am continuat.
Am depanat amintiri, altele decat in parc. Ajunsa acasa, l-am intrebat pe Valsis:
– Auzi, de ce m-ai dus in garda, la Radu?
– Te-am dus la o intalnire cu un prieten vechi si drag.

Cat de simple si firesti sunt uneori lucrurile! Si cat de mult avem tendinta de a le complica inutil!! O intalnire cu un prieten vechi si drag… poti judeca pe cineva pentru asta? Dar cat de usor si superficial judecam de multe ori…

Insa cuvintele care nu mi-au iesit niciodata din minte, ci mi-au devenit principiu de viata, aveau sa urmeze:

– Nu ti-e frica de reintalnirea mea cu Radu? am continuat, curioasa. Celor mai multi barbati le-ar fi…
– Frica? De ce?
Sa te culci tu cu altul nu e cel mai rau lucru care ni se poate intampla.

Inca o lectie pentru mine: iesirea in decor, accidentala sau nu, de o parte sau de alta, nu e cel mai rau lucru care se poate intampla intr-o casnicie. Doamne-fereste de mai rau! zice o vorba …

Asta sunt eu. Asta e Valsis. Asta e relatia noastra. Trebuie ca e iubire, mi-a raspuns acum ceva timp un prieten de pe-aici, la un comentariu.

Si sigur nu e loc de gelozie, ii spun eu azi…

sursa foto: Google

Read Full Post »

Pledez pentru minunile care tin doar trei zile dar, indiferent de durata lor, raman totusi minuni. Pledez pentru cautari si gasiri, pentru raspunsuri in cuvinte la intrebari nerostite vreodata si dospite prea mult.

Pledez pentru bucuriile pe care ti le poti face singur intr-o lume in care ceilalti nu vor, nu pot sau uita sa te bucure. Pledez doar pentru clipa traita intens, asa cum am invatat candva.

Pledez pentru strigarea pe nume, fara frica, a sensibilitatilor asemanatoare care se recunosc in multime.

Pledez pentru nelinisti de vara-toamna-iarna-primavara, care se cer linistite. Pledez pentru recuperarea preturilor platite prea scump.

Pledez pentru inedit, pentru asteptare, pentru emotie, pentru traire, pentru vis, pentru dorul de libertate, pentru dorinta fizica, pentru picatura de pasiune, pentru incredere in tine si-n ceilalti.

Pledez pentru frumusetea descoperirii unui alt eu, pentru intuitia clipei gandului celuilalt, pentru mersul firesc al vietii, pentru minte si suflet, cand limpezi, cand tulburate de prea mult bine sau prea mult rau.

Pledez pentru zborul in doi – chiar pentru o clipa, doar in vis si fara speranta!

Pledez pentru nebunia unui gest, indrazneala unui gand, nerusinarea unui vis…

Pledez, in ultima instanta, pentru neuitare.

sursa foto: Google

Read Full Post »

Cred in vise.

In cele pe care le-avem in varful buzelor si le rostim aproape instantaneu cand avem ocazia, dar si in cele pe care nu le gasim nici atunci cand le cautam, atat de adanc sunt ascunse in noi… In cele mari, arzatoare, care ne obsedeaza, dar si in cele pe care le numim mai degraba capricii ale momentului – fara implinirea lor e greu sa mergi mai departe… Cred pana si in cele pe care inca nu le-am visat… pentru ca le voi visa maine, stiu asta.

Cred in visele barbatului de langa mine, chiar daca el spune ca… nu viseaza! Eu stiu ca o face, pentru ca-l iubesc si, cand iubesti pe cineva, vezi in el. Cred in visele copiilor mei – ei au atat de multe, de diferite si de recunoscute!… Cred in cele ale oamenilor care ma inconjoara, uneori cred mai mult decat ei insisi! Asta am invatat sa fac, nu e nativ, dar e o deprindere incarcata de substanta… Si altii cred in ale mele mai mult decat o fac eu.

Incerc, timid sau indraznet, sa-mi implinesc cat mai multe, unul cate unul… ca sa pot face loc altora, tot unul cate unul.

Maroc!

Tabakera e un vis pe care-l port cu mine de trei luni, iar daca de-abia acum fac primul pas e pentru ca… acum trebuia sa se-ntample! Punct. Am mazgalit cate ceva in lunile acestea, mi-am planificat vacanta si am iubit neplanificat. Fiecare zi, plina si frumoasa, m-a adus aici – scriu. Acum imi pot permite un nou vis. E doar o chestiune de timp implinirea lui. Importanta e DECIZIA. Restul e simplu, aproape ca vine de la sine…

sursa foto: Google

Read Full Post »

Am ganduri, idei, emotii, sentimente, vorbe, intamplari, iubiri la care nu pot renunta… asa cum unii oameni nu pot renunta la tigari. Asa ca le inchid intr-o tabachera, ca sa nu le pierd. De cate ori o voi deschide, am  sa ma bucur de aroma de tutun uscat… Bucura-te impreuna cu mine!

– update –

Am ales o tabachera… intamplator, as spune. Putea fi orice altceva…

Tabachera este un obiect personal, in care pastrezi acel ceva fara de care crezi ca nu ai putea trai. E un obiect de lux, in conditiile in care majoritatea fumatorilor nu vad rostul cutiei de argint sau de piele pe care s-o porti cu tine. Tabachera e un obiect pe care deseori il deschizi si pentru un prieten, uneori chiar pentru un strain… oferindu-le, pentru ca-i intelegi. Le intelegi nevoia, agitatia, satisfactia de dupa… dar nu le dai niciodata ultima ta tigara!!

Tabakera mea se vrea a fi un loc mic, al meu, dar si al catorva prieteni care sa-si poata lua singuri, cand simt nevoia, portia zilnica de incredere si pozitiv, de liniste si pace.

Tabakera nu e un jurnal si niciun loc de informare. E un loc de visare, de cautare in tine insuti, de deschidere catre frumusetea vietii… In Tabakera pastrez doar tutun cu miros patrunzator, pe care-l imprastii in jur, nu tigari.

Si nu, nu fumez, n-am fumat niciodata.

Read Full Post »