Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Think it over!’ Category

Orice lucru rau poarta-n el samanta unei binefaceri pe masura, zic inteleptii. Cautam uneori samanta asta si n-o gasim defel, uitand ca de cele mai multe ori raspunsurile la intrebari vin mult dupa incercare. Ca altadata…

*

Intai am urcat pompiereste pe cararea de radacini impletite, printre koa hawaiieni si aloe vera uriase. De sus vezi totul prin ochii muritorului ajuns in Rai – ravasit de admiratie si impacat pe de-a-ntregul. Pare ca timpul s-a oprit, gata sa-ti dea ragazul necesar bucuriei firesti. Doar triluri de pasari prietenoase tulbura linistea.
Coborand sprinten cararea rasucita, am avut revelatia:
ACUM inteleg de ce am facut pneumonia aia rebela in primavara!
De ce? a intrebat Lucica, saltand relaxata in spatele meu.
Ca sa fiu astazi aici, in padurea tropicala hawaiiana, traindu-mi visul implinit – la noua ani de cand mi-a rasarit indraznet in minte si l-am asezat cu incredere in Caiet! Ca doar in timpul bolii mele am decis sa mergem impreuna la Danes… Acolo, imbracata in rochia usoara de bumbac, imprimata colorat cu flori de hibiscus si numele Aloha-statului, am vorbit pentru prima oara despre congresul medical din Honolulu, incepand sa ne planuim timid evadarea de doua saptamani, indescriptibil de nebuna si frumoasa.

Unele adevaruri surprind prin simplitatea si evidenta lor.

*

Doctorii mi-au interzis sa-mi ridic capul de pe perna timp de trei saptamani. Daca pernă mi-ar fi fost pieptul păros al lui Valsis, as fi fost de acord, cu un zambet in coltul gurii… dar asa… ce relatie am eu cu perna asta?? Ei, doctorii spun multe si nu sunt eu in masura sa-i contrazic… 😉

Cele trei saptamani au trecut educandu-mi rabdarea. Nu-mi ramane acum decat sa caut samanta binefacerii pe masura si sa-mi astept raspunsurile intarziate, repetand cuminte ce stiu deja: Eu sunt rabdare. Eu sunt sanatate.

Foto: Lucica

Read Full Post »

– Voi sunteti niste copii de aur! le spun flacailor mei. Ce copii are tati? De…?!
– De aur! imi raspund ei.
– Nu de aur, ci de…stepti! ma fac eu ca ii corectez. Deci ce copii are tati? De…?!
– De…stepti! se desteapta ei.
– Nu de…stepti, ci de…osebiti! Deci ce copii are tati? De…?!
– De…osebiti! se grabesc ei sa-mi raspunda, lamuriti.
– Nu deosebiti, ci de… milioane!
Adevarul e ca nu stiu cum sa va explic cat de grozavi sunt copiii pe care Si-I creste Dumnezeu pe langa noi.

Emotionata de dialogul acesta special dintre un tata si fiii sai, mi-am amintit jocurile micii noastre copilarii…

Din prima zi de scoala si pana la sfarsitul clasei a patra, eu si Tudor ne-am luat ramas bun dimineata prin cateva cuvinte inspirate de antrenorul lui Lance:
Mami, eu sunt genial si tu esti puternica… o s-avem o zi exceptionala!!

Uneori spunea cuvintele rar si apasat, ca pe o poezie pe care mama-sa i-a dat-o de invatat pentru serbare. Alteori se trezea mai greu si incerca sa recupereze timpul, tasnind spre scoala ca glontul din pusca. Il retineam cateva secunde, il pupam si-l priveam in ochi. Stia ce vreau, asa ca incepea sa turuie cuvintele mecanic, suierat, fara pauze si intonatie, evident stresat de intarziere…

Azi Tudor mi-a crescut, dar vorbele inca le mai rosteste. Si le crede, chiar. 😉 Zilele ne par extraordinare in continuare – chiar si cele care nu prea sunt… iar eu, cam fricoasa de felul meu… sunt puternica, desigur!!

Nu conteaza ce detii, important e ce devii, zice o vorba.

*

Tot despre devenire este vorba si… aici. Despre copii geniali si parinti activi, relatii si interactiune, inspiratie si viziune. O s-avem o zi exceptionala!!
Cum arata o zi exceptionala? Iat-o, se prezinta singura!

Foto: Isis

Read Full Post »

Ce-am invatat azi? Ca visele mari atrag oameni mari.

Oamenii prea slabi pentru a se opri asupra propriilor vise, a le urmari si a le iubi pana la implinire vor incerca sa-i descurajeze pe cei dintai. Acestia nu se lasa insa descurajati. Doar zambesc si merg mai departe, calauziti de Steaua Nordului lor.

*

Sunt mai aproape cu un pas. Asta pe care invat sa-l dansez cu dragul de Prof…
Tango milonga.

Locul tau este printre cei mari. Cei mari se recunosc. Ziceam candva…

Read Full Post »

Pace in suflet! Alegeri luminate.

*

Am citit candva Moartea lebedei, cartea lui Ion Grecea. Nu-mi amintesc nimic din ea, cu exceptia unei povestioare care m-a marcat.

Mergand el odata asa, Dumnezeu vede in drumul sau un barbat care arunca priviri nerusinate unei femei si-l intreaba:
– De ce faci asta, omule?
– Am fost orb si m-ai facut sa vad din nou, Doamne. Ce-ai vrea sa fac acum?

Mai merge putin si vede un alt barbat spunand vorbe deocheate unei femei:
– De ce faci asta, omule?
– Am fost mut, Doamne, si mi-ai redat vorbirea. Ce-ai vrea sa fac acum?
Pleaca mai departe Dumnezeu, amarat de fapta celor doi. La un moment dat vede pe marg
inea drumului un om plangand, cu capul in maini. I se pare ca-l recunoaste si-l intreaba:
– Lazare, tu esti?
– Eu sunt, Doamne.
– Si de ce plangi?
Acesta ii raspunse, cu capul in jos si lacrima pe obraz:
– Murisem, Doamne, si m-ai inviat, ce-ai vrea sa fac acum?

Oare raspunsul divin la aceasta intrebare este altul pentru fiecare Lazar in parte? Mai degraba e unul, acelasi: Cauta cheia pierduta a usii de lemn din spatele tau. Ai de ales. Alege sa traiesti!

sursa foto: aici

Read Full Post »

Ai presupus eronat ca si eu scriu pe-un perete…
Am descoperit de curand gandul mov si sensibil, postat intr-o zi de treisprezece speciala pentru mine. Dincolo de metafora, mi-am adus aminte ca la sfarsit de martie trecut scriam, la randu-mi, pe un perete din centrul Chisinaului, un gand invatat temeinic de la un om destept: Atitudinea determina altitudinea.

Ideea spontana si nastrusnica de a asterne cuvinte pe panoul alb asteptandu-ma cuminte la intrarea in parc nu mi-a adus nicio diploma de excelenta, dar mi-a ramas amintire draga a orasului vazut pentru prima oara.

*

Vreau azi sa am iar emotia unei strazi noi in suflet, imaginea turlei cu clopot la dreapta mea, zidul alb la indemana si sa scriu pe el principiul gasit, in care cred: Nimic din lumea aceasta nu il poate opri pe cel cu o atitudine mentala corecta sa isi indeplineasca scopul. Si nimic nu il poate ajuta pe cel cu o atitudine gresita.
Chiar daca nu am cele de trebuinta, presupune totusi ca scriu pe un perete…

*

Un intelept zicea ca sunt doua cai de a ajunge in varful stejarului: urcand, ramura cu ramura, sau asezandu-te pe o ghinda si asteptand ca ea sa devina copac. Alegerea ne apartine intotdeauna – asteptarea, cu credinta ca timpul sau altcineva e responsabil de asta… ori actiunea, cu credinta ca suntem fauritorii propriului nostru destin prin deciziile pe care le luam de-a lungul vietii si ca Dumnezeu ii ajuta, de regula, pe cei ce se ajuta singuri. Oare care cale ne duce pe creanga a mai de sus?

Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si-n traista pare a pleda pentru actiune ca atitudine corecta, nu doar pentru asteptarea darului divin…

*

Eu aleg sa determin, nu sa astept.
Sa scormonesc inlauntrul meu ca sa descopar cele mai tainice, indraznete si arzatoare dorinte. Sau sa le prind din zbor, in joaca, pe cele mai zapacite, ce-mi fac cu ochiul strengareste intr-o fantezie de-o clipa. Sa le scriu apoi in Caiet sau in Tabakeră, sa le asociez imagini si sa cred inainte de-a vedea cu ochii, chiar daca nu pe de-a-ntregul. Un fel de mică-actiune, ce se cere urmata de marea-actiune
Legile nescrise ale firii ne spun ca atragi tot ceea ce gandesti, simti sau rostesti. Legile scrise – ca daca ceri hotarat, ti se va da. Dupa o perioada de asteptare, dar nu asteptand!

Am fost ajutata in implinire doar cand am stiut ce-mi doresc, desenandu-mi in minte si pe foaie, chiar cu stangacie. Uneori n-am primit chiar cand am vrut, ci cand momentul devenise cel potrivit. Alteori nu mi s-a dat ce am vrut, ci ce aveam nevoie, mai presus de dorinta mea. Insa atunci cand am facut doar ce-mi era la indemana, cand am ales confortul, si nu efortul mental… am primit mai mult zile dulci, fara cuceriri cu sens profund.

Despre a te cauta, a te limpezi si a cere tintit este vorba aici. Despre intelegere si alegere, miscare si gasire – in viata.

*

Mi s-a zis repetat ca am stofa de cautator-de-comori. De catarator-in-stejar. De maestru-cersetor. De mic-actionar. Chiar de… bun-alegator 🙂
Eu stiu ca sunt doar un biet scriitor-pe-un-perete.

Foto: Valsis

Read Full Post »

Se zice ca astrele guverneaza omul, dar inteleptul guverneaza stelele.
Eu n-am stiut niciodata prea multe despre planete, n-am fost interesata de zodii, iar alegerile mi le-am facut in functie de propriile-mi scopuri – pe principiul ca la rascruce de drumuri e de urmat calea ce duce mai aproape de implinirea visului. De curand, insa…

*

In drum spre Kilauea, la iesirea dintr-un supermarket, am fost intrebati de catre o doamna zambitoare si sportiva prin tinuta si postura:
– Sunteti rusi?
– Nu.
– Dar de unde sunteti? Limba pe care-o vorbiti imi pare cunoscuta…
– Din Romania. Din Europa.
– Ohhh! Eu sunt din Polonia!
– Am inteles. Si ce faci in Hawaii? Esti in vacanta, ca si noi?
– Nu, locuiesc in Kona.
– Cum ai ajuns tooocmai aici?

Cynthia si-a depanat povestea, care incepea cu increderea pe care o are dintotdeauna in astre. O astrograma facuta cu ani in urma, in joaca, i-a indicat Insulele ca zona destinata stabilirii ei pentru o viata. A decis sa le viziteze initial ca turist, luand legatura in timpul sederii ei cu o femeie kahuna (saman, vraci, preot). A fost surprinsa sa descopere ca sfatul acesteia coincidea cu al cerului? Nu stiu, dar – cum astrele predispun, iar omul dispune – iat-o alegand cu intelepciune ce-i era scris in stele si, douazeci de ani mai tarziu, indeplinindu-si aici visul de a avea o organizatie non-profit cu activitate ecologica.

Am ascultat povestea hawaiiano-polonezei intr-un rezumat de zece minute, stand in picioare langa masina, in parcarea magazinului. Tocmai cumparasem doua felicitari cu mesaj semnificativ: You inspire me! Coincidea sensului pe care il dau de cativa ani vietii mele, asa ca… spontan i-am intins una si am rugat-o sa-mi scrie un gand si cateva date de contact. A facut-o cu multa bunavointa.

Pastrez imaginea pe pianul lui Tudor. E inca o dovada a faptului ca… tot eu insami trebuie sa fac regulile si sa-mi inalt visele cu indrazneala, ca pe niste zmeie colorate. Eu, nu Viata!
Pentru ca lucrurile importante nu trebuie lasate la intamplare. Preferabil este sa determini, nu sa astepti…

*

Am citit undeva ca regulile pe care ti le creezi singur trebuie sa fie cel mult zece, asa ca de curand am stabilit patru. Valsis a subscris. Cred… 😉

Doar doua cafele pe zi. Mici.
Doua partide de sex pe saptamana. Speciale.
Doua evadari in oras pe luna. Romantice.
Doua iesiri din tara pe an. Inaripate.

Mi se da voie la inca şase reguli, dar… n-am inspiraţie. Asa ca stau azi cu bărbia sprijinita in palma, privesc felicitarea cu mica hawaiiana dansand hula si ma rog: Inspirati-mă, astre!

Read Full Post »

Parafrazandu-l amuzant pe Tolstoi, as putea afirma ca tot ce am scris pe-aici despre tacere sunt fleacuri. Daca as fi scris tot ce stiu eu despre ea… 😉

Da, Universul s-a nascut din tacere, dar nu cumva… la inceput a fost Cuvantul? Da, iubirea poate trai pe tacute, dar dovada vietii si implinirii ei nu este, in primul rand, atat de dureros asteptata vorbă a copilului la nastere: ţipătul?
Pledez pentru cuvant ca semn de viata, asa cum e pulsul ori respiratia.

Apoi… ne dorim cu totii pe buna dreptate sa ramanem putin copii si cum acestia nu prea tac, as indrazni sa afirm ca putem invata si noi ceva. Se supara cineva pe ei pentru miile de intrebari puse si de raspunsuri dorite? Categoric nu, este mai degraba ingrijoratoare tacerea lor repetata. Inca o data… da, cuvantul!

Si da, se spune ca tacerea e de aur… dar si ca vorba dulce mult (aur) aduce sau ca vorba inteleapta e tezaur. Oare nu s-a dat dintotdeauna valoare egala atat vorbei, cat si tacerii? Asa ca din nou pledez pentru cuvant – preferabil cel potrivit: calm, cald, sincer, pozitiv si incarcat de sens.

Sigur ca nevoia de tacere exista, asa cum exista si nevoia de… somn. Si chiar daca multe minuni au rasarit indraznet din linistea noptii, nimeni nu poate nega faptul ca in cimitire stau ingropate pe veci comori de idei – pentru ca oameni prea tacuti, dusi de-acum, le-au pastrat inchise in colivia mintii, fara a le da viata prin cuvant sau fapta. Da, nevoia de tacere exista… dar si nevoia de a sfida tacerea!! Si, ca orice nevoie, ea trebuie satisfacuta – asa a aparut probabil Poezia.

*

N-am inteles de la inceput, ci in timp: tacerea poate fi armă – un bumerang care, daca nu si-a atins tinta direct la suflet, revine la locul de aruncare. Nu multi sunt cei care-i stapanesc cu adevarat puterea. Pentru ceilalti, mai putin indemanatici, aceasta arma pare la fel de periculoasa ca si cuvantul nesabuit.

Indraznesc sa spun azi ca tacerea e cea care pastreaza distantele, iar cuvantul, cel ce ridica punti si deschide ferestre.
tacerea fara rost –
nisip miscator
sub talpile noastre as numi-o, simtind haiku.

*

Fetita-femeie mi-a daruit un gand frumos, in zi de 13: …pentru ca am invatat ca a vorbi si a tăcea sunt calitati gemene si pentru ca inca invat cand trebuie sa vorbesc si cand ar fi mai bine sa nu o fac.
Ma gandesc, de atunci, la marele adevar al frazei: sunt gemene!

Am vrut sa-i raspund, dar am pastrat pana acum linistea. Eu, care sunt prin excelenţă cuvant, am ramas muta de emotie, fara a putea fi recunoscatoare pe de-a-ntregul celei care m-a surprins de cateva ori pana acum prin sensibilitate, maturitate, discretie si caldura sufletului. Imi sparg azi tacerea, rostind rotund… Multumesc!

Foto: Valsis

Read Full Post »

Older Posts »