Am citit in urma cu cativa ani o carte despre schimbare. O poveste cu doi soricei, Gonila si Mirosila, bazandu-se pe instinctul lor de soareci, dar si cu doi omuleti, Domnul Iepure si Domnul Hohot. Primul – vesnic temator si plangandu-se clipa de clipa, fara a trece la fapte prin care sa schimbe ceva, iar cel de-al doilea – deschis si hotarat sa-si croiasca drumul asa cum il vrea. Sa determine, nu sa astepte.
*
Imi plac oamenii deschisi. Cei care uneori o iau inainte instinctivo-intuitiv – ca Gonila si Mirosila – ori cei care aleg sa actioneze copiind modele sau insusindu-si lectii de viata – ca Dl. Hohot. Tinandu-ma dupa primii, invat. Invatandu-i pe ceilalti, ma tin la suprafata. Sunt recunoscatoare ca mi-au ajuns in viata si unii, si altii.
Ma retrag insa cativa pasi cand ii intalnesc pe cei ce-si plang intruna de mila, ca Dl. Iepure. Vaicareala, oricat de frumos ambalata ar fi, ramane totusi vaicareala. S-o canti zilnic nu e o performanta, chiar daca ti-e cantul arie de opera…
Desi acestia par bogati, sunt saraci si aplecati sub povara frustrarilor strigate prea des pe la colturi. Reusind sa-si vada doar propriile lacrimi mari si limpezi si orbiti parca de frumusetea acestora, ei uita drumul spre pacea interioara.
Ce-mi aduc in viata? Si ce le pot darui eu, cand ei au deja atatea ale lor? Mai ales ca am invatat sa nu dau omului mai mult de cat isi doreste…
Dar daca… daca omul are doar impresia ca stie ce-si doreste, fiind de fapt debusolat? Atunci pare sa aiba nevoie. Iar daca sunt prin preajma, pot sa dau? N-ar fi bine chiar s-o fac, iar el chiar sa primeasca, alegand sa schimbe ceva, sa se inspire, nu sa ramana blocat intre aceleasi cuvinte – frumoase poate, dar cu incarcatura negativa – care il tin pe loc?…
*
Acum nu sunt prin preajma. Intalnirea mea speciala cu Pacificul nu putea fi lasata la intamplare, merita ceva pregatire, asa ca de cateva zile stau de vorba cu Mediterana, filozofand ieftin, a vacanta, despre oameni si soareci. Toate drumurile spre Insule par sa treaca azi prin Larnaca…
sursa foto: Google
Nu stiu despre soareci, dar sigur despre oameni ai dreptate.
Imi place intrebarea asta: „Ce-mi aduc in viata si ce le pot darui eu?”
M-am gandit la ea rar, dar de fiecare data cand am ajuns s-o gandesc am luat hotarari bune pentru viata mea.
Intr-o singura privinta am dubii: „Daca omul doar are impresia ca stie ce-si doreste…” Eu cred ca impresia omului e cea mai importanta (pentru el). Daca el e convins ca stie ce-si doreste, incercarile oricui din jur de a-i deschide ochii sunt inutile. S-ar putea chiar sa fie privite ca rea intentie la un moment-dat.
Cred ca la ce ne dorim de fapt putem ajunge doar singuri. De fapt, pe drumul pana acolo nu vom fi singuri, dar scanteia care declanseaza dorinta de altceva poate veni doar din noi. Nu vom accepta de la altcineva ca ne conducem viata dupa ceva gresit, asta e o convingere ce trebuie sa vina din interiorul nostru.
Dar destul, ca imediat ma transform din Gonila in Dl. Iepure si incep sa ma plang ca… nu stiu, gasesc eu ceva 🙂
O zi minunata pe-acolo!
Depinde de om! Eu insami trec prin astfel de stari, dar incerc sa nu incarc zările cu ele, constienta fiind de faptul ca tot eu sunt si solutia!
Offf, aici ti-as spune mai multe, asa ca ma duc sa fac o cafea, apoi sa povestim putin, ca-ntre fete… 😉
Fara legatura cu comentariul tau, ci cu unii omuleti si lacrimile lor cantate repetat… uite, Delia draga, ce poveste sugestiva am gasit azi – despre ce si cum atrage Dl. Iepure in viata sa, tooot gandindu-si, vorbindu-si, scriindu-si amarul, chiar cu litere diamantate:
Dimineața un om mergea în autobus și se gândea: ”Viața mea e de nimic. Prietenii mei sunt fățarnici. Soția mă înșeală. Toți oamenii sunt niște nemernici”.
Lângă el stătea îngerul său personal și scria într-un carnețel: ”Viață de nimic. Prieteni fățarnici. Soția care îl înșeală…”
– Ciudat! își spuse, apoi, îngerul. Deja a câta zi la rând aceleași dorințe. Dar ce să fac? El e stăpânul meu. Tot ce comandă, trebuie să-i îndeplinesc…
Te-astept cu drag.
Cat te balacesti in lacul acela?? hai odata, treci balta a mare! 🙂
Sunt locuri sfintite de om pretutindeni. Eu ma plec si-n fata maretiilor si a modestiilor cu aceeasi piosenie.
Nu trebuie sa ai mult, ci sa nu-ti lipseasca mult…
Aici, si magicul si uratul ma privea prin ochii ferestrelor… Tot ce este atins de OM… e magic…
http://www.slide.com/r/8NiLBRmcoD-m0BbvLECy6YUjz2ECOv95
Alta poveste frumoasa, cerând alta cafea aromata… 😉
Cate invat si cate mai am de invatat!…
Vacanţă frumoasă, Isis! Îţi trimit o îmbrăţişare umană.
Fiecare vacanta e frumoasa. Am primit-o, timbrata si stampilata 🙂
Vacanta placuta!
Sa aveti o calatorie excelenta si plina de bucurii!
Astept cu nerabdare sa ne vedem la intoarcerea voastra in tara.
Multi pupici!
:-*
Sa va fie asa cum ai visat!
A fost, este si va fi, sperăm!
[…] Comentarii « Oameni și șoareci […]
daca ridicai putin mai sus obiectivul, intram si eu in poza…
a, era doar un vis din caietul meu… 🙂
daca faceam eu poza, ridicam si obiectivul putin, pentru tine… 🙂
Cuprinde tooot ce poti! Traieste!
Asta-mi va deveni slogan, de scris pe fiecare pagina a agendei de lucru, in coltul din dreapta, sus:
CUPRINDE TOT CE POTI! TRAIESTE!
[…] recent despre oameni si soareci. Gandurile mele s-au intalnit intr-un comentariu cu ale Deliei, s-au imbratisat cu drag, apoi s-au […]
Asa este, ai dreptate, gandurile care ne insotesc ajung sa ne influenteze viata. Eu am un singur gand incapatanat de care nu reusesc sa scap, o teama transformata in proiectie in viitor. Cine stie, poate reusesc candva..
Nu stiu daca te face sa te simti mai bine, Delia, dar… am si eu o temere de-asta. N-am s-o scriu aici, pentru ca – ai vazut si tu! – ce scrii se cam indeplineste, iar eu… eu vreau sa-mi implinesc doar visele, nu si cosmarurile! 😉
Cine stie, poate data viitoare… 😉
Mi-ar placea sa ne vedem curand sa mai povestim 🙂
Ce faci vineri seara? Vii la un tango? Tango pe bune!
Povestim dupa-amiaza, iar seara dansam. Ia-l si pe tati, daca-i face cu ochiul ideea. E ceva nou si, cu putina imaginatie, tine si loc de maraton 😉
Vorbim joi, cand ni se deschid ochii a dimineata.