Vis de cuplu

Am un nou prieten. Ca tot vorbeam despre prietenie…

L-am cunoscut intre Craciun si Anul Nou, in AFI Palace. Eu cautam ineditul sfarsitului de an. El isi astepta, fara sa constientizeze asta, stapana inimii.

Nu mi s-a aratat inca de prima oara in toata splendoarea lui, ci a trecut oarecum neobservat. Nu totul straluceste in lumea asta. Si nici nu e aur tot ce straluceste… A fost nevoie sa ma invart putin in juru-i pana sa-l bag in seama. Odata zarit, analizat in fuga, validat din privire, am stiut ca va fi al meu.

Ramanea sa vedem cum stam cu… chimia! Toata noaptea m-am gandit la el. Si cea de dupa. Si cealalta… Apoi, brusc, mi s-a nazarit ca nu se cade si am facut un pas inapoi. Am inceput sa gandesc ca e doar o atractie de moment, ca nu-mi satisfac o nevoie reala, ci doar un moft, un capriciu, ca… Si am renuntat, in sufletul meu. Alesesem renuntarea – eu, care pledez intotdeauna impotriva ei.

Numai ca ce e scris, e scris! La cateva zile, m-am trezit ca Valsis vine acasa cu… el! Surpriza de Craciun. N-am stiut cum sa ma comport, nu prea stiu s-o fac in situatii critice. Am preferat sa-i ignor prezenta, cel putin pana cand imi treceau emotiile. Nu eram pregatita pentru intalnire.

Cateva zile nu ne-am vorbit, doar ne-am privit indelung, dar a venit vremea unei prime nopti impreuna. Eram doar noi doi in camera, iar bradul licarea intr-un ritm lent, odihnitor. Toti ceilalti dormeau, visau deja. Liniste in casa si-n suflet. Decisesem sa trec peste toate rezervele mele, asa ca mi-am facut curaj, l-am strans la piept, mi-am plimbat degetele usor peste, apoi… am inceput sa-i soptesc.

E bun ascultator, m-a cucerit. Un proverb – texan, parca – spune ca Dumnezeu ne-a dat doua urechi si o singura gura ca sa vorbim mai putin si sa ascultam mai mult. Eu de ceva zile ii tooooot vorbesc… mai am inca lectii de-nvatat!

Ne descoperim incet-incet, dar avem deja un vis comun: un blog avand ca tema SANATATEA. Suntem in negocieri.

Pe prietenul meu il cheama Vaio.

sursa foto: Google

Read Full Post »

Frământare

De cativa ani, in fiecare ianuarie imi botez anul de-abia ivit. Nu mai stiu cum anume am inceput acest obicei, dar e unul care-mi place si nu vreau sa renunt.

Am avut Anul disocierii de lucrurile fara valoare. Ma saturasem de televizor si toate lucrurile negative cu care acesta ne intoxica zilnic si pe care eu nu am cum sa le schimb: inflatie, politica prost inteleasa, coruptie, catastrofe naturale, razboaie, violenta… Daca tot nu pot schimba nimic, atunci de ce sa-mi mai pierd timpul si sa-mi ard neuronii cu ele? Am reinceput sa citesc carti valoroase. Eu ma pot schimba!…

Prietenii, apoi. Am trait mereu printre oameni multi. Sunt sociabila, volubila, râd mult, dansez cat pot… Deloc pretentioasa, in general. In ceea ce priveste oamenii, stacheta mea este insa destul de sus! Am aflat in timp ca suntem media celor zece oameni care ne inconjoara, asa ca am mare grija sa fie in jurul meu oameni adevarati, de calitate. Ii caut si, pe principiul ca cine cauta, gaseste… ii gasesc si eu! Cum timpul mi-e limitat, am preferat sa-mi petrec clipele nu neaparat cu cei mai vechi, ci cu cei mai deschisi catre nou si schimbare, mai pozitivi, mai plini de dragoste pentru ceilalti si de incredere in ei insisi… Chiar daca asta a presupus uneori sa ma disociez de oameni pe care ii stiam de-o viata, dar care vedeau numai problemele si niciodata solutia, care cereau vesnic ajutorul, dar ei insisi nu se ajutau deloc. Vreau in jurul meu oameni care sa ma imbogateasca spiritual, sa-mi dea forta si incredere. Pentru ca eu voi deveni ca acestia, luand forma mediului in care sunt pusa.

Si lucrurile… atatea lucruri adunate de-a lungul timpului la o casa de om! Lucruri care pentru mine nu mai au valoarea initiala, dar pentru altul s-ar putea sa fie aur. Haine, carti, piese de mobilier… Asa ca am decis sa ma disociez si de ele, impartindu-le cu tot sufletul celorlalti. Am strans, astfel, o gramada de jucarii pe care baietii nu le mai voiau si, impreuna cu ei, Valsis a mers – in Saptamana Mare – in curtea unei biserici. A chemat toti copiii care cerseau pe acolo sau asteptau sa li se dea ceva si i-a lasat pe Radu si Tudor sa-si imparta comoara celor care poate nu primeau nimic de Paste. Merita vazut chipul unui copil care-si daruieste masinuta preferata candva!…

A venit apoi Anul celor 200 de realizari. Nu neaparat vise de implinit, ci proiecte mici, personale, pe care voiam sa le incep, sa le continui ori sa le finalizez in anul ce tocmai incepea. Pe unele dintre ele le amanasem de cateva ori deja… Mi-am ales si un slogan al anului: Fă-o ACUM! Si am inceput sa lucrez cu entuziasm. Era anul MEU! Eu i-am zis asa, eu trebuia sa-l rezolv…

Am avut si Anul evolutiei. Asta a fost tare frumos! Auzisem eu undeva ca movul este culoarea evolutiei, asa ca am purtat mov, am mancat mov, am visat mov… Un pic de mov nu strica niciodata, se stie doar! In primele zile ale lui ianuarie de-atunci am fost la niste prieteni. Le-am spus cum imi voi striga anul, le-am aratat ametistele pe care le aruncasem prin buzunare si genti ca Piatră a Recunostintei, le-am dezvaluit intentia de a-mi lua un pix sau stilou mov cu care sa scriu in fiecare zi in frumoasa mea agenda… da, ai ghicit – violet! Si am primit pe loc nu unul, ci doua pixuri superbe. Multumesc, Lucica! Pe unul l-am daruit cateva zile mai tarziu, cu poveste cu tot. Sper ca ai trait sentimentul evolutiei tot anul, Roro… Eu inca il traiesc!

Acum e iar ianuarie. Trebuie sa-l botez pe 2011.

M-am toooooot framantat in aceste zile de sarbatoare. Cum sa-l cheme? Ce vreau cel mai mult de la el? Care e starea mea de-nceput de an?

Inca ma framant. Astept sa curga ideile…

sursa foto: Google

Read Full Post »

Hai ca putem!

Iti multumesc in zi de sarbatoare. Pentru prezenta ta aici, gandul bun, zambetul, increderea, urarea ta. M-ai ajutat uneori, m-ai invatat altadata. M-am simtit bine intotdeauna. Impart clipa de-acum cu tine. E darul meu de suflet. Nu de Craciun, de fiecare zi! Pentru ca fiece zi ar trebui sa fie sarbatoarea ta. Fa-o sa fie!

Putem. Amandoi.

Te iubesc, oricine ai fi.

Foto: primita via e-mail

Read Full Post »