Ce-am invatat azi? Ca visele mari atrag oameni mari.
Oamenii prea slabi pentru a se opri asupra propriilor vise, a le urmari si a le iubi pana la implinire vor incerca sa-i descurajeze pe cei dintai. Acestia nu se lasa insa descurajati. Doar zambesc si merg mai departe, calauziti de Steaua Nordului lor.
*
Sunt mai aproape cu un pas. Asta pe care invat sa-l dansez cu dragul de Prof…
Tango milonga.
Locul tau este printre cei mari. Cei mari se recunosc. Ziceam candva…
ai vazut vreodata ploaia? stii, dupa ea – iese curcubeul 🙂
Am zarit-o de vreo cateva ori, pieptanandu-se si facand gandurile-mi sa danseze. Si-a legat apoi parul cu panglica colorata a curcubeului si s-a fâţâit putin. Nu prea o bag in seama… 😉
Frumos si textul, si cantecul – care-mi aminteste de copilarie, tatalui meu ii plac Creedence si-i asculta des de tot la magnetofon pe vremea aia 😀 (pe vremea aia insa nu-mi placeau).
Care cantec ti-a placut, Irina? Milonga pasilor hotarati sau ploaia amintind de copilarie? 😉
imi plac foarte mult… era o vreme cand ii ascultam incognito, impreuna cu milioane… Ma intreb: oare a venit ploaia pe care o asteptam, sau e una neasteptata? Ploaia nu pare sa astampere setea secolului XXI.
Nu degeaba se spune ca viata inseamna sa stii sa dansezi in ploaie mai degraba decat sa supravietuiesti furtunii. Dincolo de cerul gri de deasupra sau de noroiul de sub talpa, trebuie sa ne cam descurcam – fie ea ploaia cea asteptata ori alta…
De Creedence marturisesc ca eu nu auzisem pana mai an, George. Cu tangoul ma cunosc insa si-l iubesc dintotdeauna, chiar daca merg la cursuri doar de… mai an.
Am cautat azi dansul. Cine cauta, gaseste, iar cine gaseste, da mai departe… asa ca daruiesc si eu. Sper sa-ti iasa pasii 🙂
Foarte frumos!
Si foarte… nemuritor, daca pot zice asa 🙂
(Iti citesc „impiedicat” comentariile, ajung toate in spam. Eu nu prea stau pe langa calculator zilele astea, ca sa le pot scoate de-acolo, ci ma limitez la ce stiu sa fac de pe telefon, in fuga. Si cum nu stiu multe, vorbele mele vin cam intarziat. Sorry, nu stiu cum sa rezolv cu spamul…)
sa poti privi si alte flori (pe care ti le-au dat alte iubiri ;)) te poftesc in gradina ursoaicei sa mirosim salcamii – sa innebunim si noi 😉
aici imi tin *incercarile artistice*:
http://www.photoblog.com/ballads/2012/05/02/
zi frumoasa, Isis!
xx,j
Pentru tine si florile-ti de pe „perete”… 😉
thx isis!
Jakob – copilul spiritual care poarta eterna flacara *nothing is forever* a tatalui sau – il ador ca pe ai mei – special cu http://www.youtube.com/watch?v=TorCl0iM9FQ&feature=related… 🙂
stii meaningul expresiei *wallflowers* la schimb pentru dedicatia ta!!! xxx cu bine,j
Da! Stau cu talpile in sus, sprijinite de zid, si-l mai ascult o data…
Isis, aici m-ai prins! Eu cred că întâi am învăţat să dansez şi apoi am învăţat să merg! Când merg undeva unde se dansează, eu sunt singura care nu se odihneşte nici o clipă şi până când mama mea a plecat spre ceruri, toate treburile casei le făceam în paşi de dans. Dansez orice şi muzica îmi curge prin sânge în timp ce muzica îmi pătrunde prin toţi porii până îmi inundă sufletul şi mintea! E de la sine înţeles că mi-a plăcut totul azi pe pagina ta şi bineînţeles că am privit şi ascultat dansând! Vârsta?… nu există când este vorba de dans.
As spune ca suntem facute cam din acelasi aluat, Strengarito 😉
Si eu dansez de toate si de cand ma stiu. Si nici eu nu ma opresc de seara pana dimineata la vreo petrecere. La nevoie, dansez chiar si desculta ori pe masa…
De un an iau cursuri de dans, regulat – in special latino, dar nu numai. Preferatele mele sunt tangoul argentinian si sârbele românesti. Dar si valsul, salsa, bachata, merengue… cam toate. Ai dreptate, varsta nu exista!
P.S. Saptamana viitoare mergem la concertul Narcotango, la Sala Palatului. Voi dansa pe ritmuri de tango-nuevo si coregrafie de Razvan Mazilu. Si poate pe scena, ca rusii astia indrazneti… 🙂
Waw! Fericito! Mă bucur pentru tine! Dacă aş fi locuit şi acum în Bucureşti, sigur ţi-aş fi fost colegă, chiar dacă am 63 de ani! Nu-mi ştiu inca programul pentru săptamana viitoare şi nimic despre concert (dezavantajul vieţii la ţară), dar intru imediat pe GOOGLE şi caut. Să văd ce reuşesc. Dacă vin, am să te recunosc dintr-o mie după expresia de plutire totală pe care o va exprima întreaga ta fiinţă, într-o deplină detaşare de tot ce este dincolo de muzica vrăjită ce acaparează, subjugă şi pune în mişcare fiecare fibră. (E clar, ai dreptate, suntem din acelaşi aluat!).
Ma bucur sa te descopar si la cei… 36 de ani, nu doar prescolarita! 😉
Chiar ca asta este starea mea cand traiesc povesti in pas de tango! Cu drag, pentru cei fara varsta…
Aici e de waw!!!… intr-adevar.
P.S. Daca vii la concert, da-mi un semn, te rog. Pe mail, eventual. Nimic nu m-ar bucura mai mult decat sa ne (re-)cunoastem in pasi de dans, la Palat… 😉
Multumesc.
Waw! Waw! Waaaaaaawwwwwww!!!!!!!!!!!!! Isis, oricât ai fi de impresionată de acest… fără cuvinte!!! dans (n-am găsit superlativul absolut care să-mi definească impresia), la cei 36 de ani ai tăi, nu ai cum să înţelegi ce se petrece în sufletul celebrului Gavito! Nu ai cum să-i simţi vibraţia, dorinţa, disperarea dorului de dor, gata să reediteze pactul dintre Faust şi Mefisto! Eu am văzut nu numai interpretarea profesionistului, ci şi bărbatul şi sufletul pasionatului de dans ajuns la o vârstă ce nu mai poate fi ignorată!
Nuuu, nu eu am 36 de ani, ci TU! 😉 Eu am… sub 30, sa spunem. 🙂
(Mi-am permis sa-ti zic pe nume pentru ca asa-mi strig prietenii dragi. Stiu ca intelegi. Multumesc.)
Cat despre nebunia extraordinara care este tangoul lui Carlos Gavito, la fel am exclamat si eu, ramanand tot fara cuvinte. Impresionata imi pare putin spus, mai corect ar fi… profund nedumerita – n-am crezut ca este posibila o asa de neegalat interpretare a amandurora: forta, senzualitate, expresivitate, precizie, maturitate, gratie… si din nou forta! Urmarea a fost ca am revazut „povestea” plina de incarcatura emotionala de muuuuuulte ori la rand, fara a ma putea desprinde de monitor. Nu mi se intamplă asta prea des…
Asa e, stiu ca nu pot intelege la adevarata dimensiune „disperarea dorului de dor” si „dorinta de a reedita pactul dintre Faust si Mefisto”, insa recunosc barbatul incaruntit, dar puternic inca, a carui intreaga viata este insusi tangoul. Il admir si-l iubesc de-adevaratelea, asa cum merita un om care se daruieste cu fiecare rasuflare pasiunii sale dintotdeauna – mai ales ca, intamplator, sunt si eu indragostita de dansul asta ametitor.
(Stii, jucaria asta a mea care se cheama Tabakera a pornit de la un vechi cantec rusesc, devenit mai apoi tangoul „Tabakera” – mie mi-a placut varianta lui Goran Bregovic/Kayah, pe care o gasesti mai sus, in dreapta paginii).
P.S. „Cei fara varsta” la care m-am gandit azi sunt: Strengarita Aura, Inegalabilul Carlos si, evident, Forever Tangoul. Cu mare drag. :-*
Din nou WAW! In ce companie selectă m-ai aşezat! Şi iarăşi WAW! Am 36 de ani! Păi… pornesc să cuceresc Everestul şi dacă vreau întind braţele spre Carlos Gavito şi cuceresc tot Universul! Ce păcat că nu eşti peştişorul de aur!!!
Uf! dar eu nici timp să scriu nu am şi ce m-aş mai întinde la vorbă cu tine… cred că te-am aşezat printre stropii mei de suflet… puştoaico! Chiar că-mi placi!
Phiii! Ştii tu cât tango poate dansa în 63 de ani o ştrengăriţă?! Ai idee cum erau în Bucureşti grădinile de vară seara, la lumina palidă a felinarelor, în serile scăldate în parfumul florilor de tei?
Ştiam povestea despre Tabakera, şi după felul cum ai scris (cu k) mi-am dat seama că este aluzie la tango…
Cu… şi mai mare drag!
(Rar 36 – cand nu esti prescolarita.)
N-am idee despre gradinile de vara, caci eram un pic cam mica pe vremea felinarelor, iar in Bucuresti stau doar din facultate… dar astept cu rabdare timpul povestilor, Aura. 😉
Gând bun!
Tu nu dormi la ora asta? Ar trebui sa dormi, ca sa te faci mare! Somn usor! Sper sa avem ocazia sa stam la povesti.
Doar de noi depinde. Multumesc. Zile pline si senine!
Draga Isis, plec saptamana viitoare. Multumesc ca mi-ai aratat drumul. 🙂
Cand Tudor de-abia invata sa mearga, mai puternica decat dorinta-i de independenta era frica de a face primii pasi. Ca sa indrazneasca, avea nevoie sa se tina de marginea patului, de masa, de fusta mamei, de degetul tatalui…
Intr-o zi ne-am asezat unul in fata celuilalt – Valsis pe covor, iar eu pe pat – si i-am dat baiatului sa tina in manuta-i de copil sub un an coltul unui pui de perna, indemnandu-l: „Du-i-o lui tati!” S-a uitat lung si nedumerit la mine, parca intrebandu-ma cu ochii lui mari: „Cum de-mi ceri asta, mami? Tu nu stii ca eu nu pot sa merg singur pana la el?…”
Foarte serioasa si ferma, am repetat insa indemnul, ca si cand n-as fi inteles ce rosteau ochisorii lui. A prins strans in pumn coltul pernutei, cu increderea ca acesta este marginea patului, a mesei, fusta mamei ori degetul tatalui… si a plecat in directia cea buna.
Lui Tudor ii apartine tot meritul primilor sai pasi. Nu i-am aratat drumul catre Valsis, nici nu l-am ajutat, iar curajul – care i-a ridicat dorinta deasupra fricii – l-a gasit intr-un biet colt de perna. Noi… doar am crezut in el, din umbra. 😉
Te iubesc. Restul cuvintelor imi mai stau vreo cinci minute la dospit…
P.S. Visele mari atrag oameni mari.
au trecut doua luni exact! te vreau inapoi pe tabakera 🙂
Sa traiti, am inteles!!! Maine ma prezint la apel! 🙂
[…] Comentarii « Mil pasos […]