Ce este reuşita?
Să râzi ades si mult;
Să câştigi respectul oamenilor inteligenţi
şi afecţiunea copiilor;
Să câştigi aprecierea criticilor cinstiţi
şi să înduri trădarea prietenilor făţarnici;
Să apreciezi frumuseţea;
Să vezi ce e mai bun în ceilalţi;
Să laşi în urma ta o lume mai bună, fie
printr-un copil zdravăn, o bucată de grădină
sau o condiţie socială mai bună;
Să ştii că măcar un singur suflet a răsuflat
mai uşor, pentru că tu ai fost pe lume;
Atunci se cheamă că ai reuşit.
Ralph Waldo Emerson
Ratacita printre fise de gramatica si literatura ale baietilor, am gasit ieri poezia. A primit-o Radu la sfarsitul clasei a opta, de la diriginta lui, alaturi de cuvintele Stiu ca ai sa reusesti! In acest context, m-am gandit la cat de mult inseamna pentru un om sa fie incurajat si cat de putin intelegem asta uneori. Eu insami am inteles-o destul de tarziu. Povestea e veche, lectia a fost insusita imediat…
Radu era in clasa a doua. La limba romana invata sa lege cuvintele in propozitii simple, apoi sa le dezvolte. Exersam amandoi acasa, in joaca. Avea de facut cate un enunt cu diverse cuvinte: frunza, stilou… Vorbele lui sunau cam asa: Frunza este verde. Eu am un stilou albastru.
Perfectionista fiind din fire, adica vrand sa-l invat lucruri de finete, nu doar corecte, am insistat putin mai mult:
– Sunt prea simple propozitiile tale, Radu! Zi si tu: Vantul misca frunza verde. Sau: Am primit in dar de la fratele meu un stilou albastru. Pentru ca la tine toate enunturile incep cu Eu am, Eu sunt sau Eu fac… Si da, asa e, o propozitie e dezvoltata daca ii adaugi fie si numai un singur cuvant pe langa subiect si predicat, dar de ce sa nu pui doua sau trei in plus, pentru frumusete?…
El tacea si, mai de voie, mai de nevoie, se straduia sa-mi faca pe plac. Surpriza avea sa vina cateva luni mai tarziu…
***
– Hai sa va-nvat ce este o scrisoare si cum ajunge ea la destinatar. Uite, voi imi scrieti mie cate un mesaj pe cate o foaie de hartie, o punem intr-un plic, adaugam destinatarul – adica eu… apoi expeditorul – adica voi… lipim timbrul si-l rugam pe tati sa duca plicurile la posta. Apoi asteptam si urmarim cutia postala, sa vedem daca scrisorile ajung la mine. E bine? i-am intrebat.
– Daaa! mi-au raspuns amandoi.
Zis si facut. Peste cateva zile am primit plicurile, le-am luat impreuna din cutia postala – ei curiosi, eu emotionata. Si invers. Mesajul lui Tudor, pe atunci la gradinita, era previzibil: cuvinte de dragoste si alint, scrise cu litere de tipar de un copil care, daca nu-mi spunea de cateva ori pe zi ca ma iubeste, nu se simtea bine. Radu, insa, avusese altceva de spus: Eu cred ca ma certi cam mult, dar in ceea ce priveste limba romana ai dreptate: sunt un prost.
Aproape ca am inceput sa plang, citind. Imi spunea doua lucruri, ambele dureroase: exagerasem cu cearta, cu critica si reusisem sa descurajez, desi intentia era una buna, iar eu imi iubeam copilul si voiam sa-l ajut. Joaca ne-a invatat o lectie, pe toti deopotriva: pe ei, sa scrie scrisori, iar pe mine…
Trei saptamani mi-au trebuit ca sa repar. I-am spus invatatoarei ce am facut si am rugat-o sa ma ajute. I-am luat enciclopedia pe care si-o dorea si i-am scris pe ea un mesaj incurajator… si i-am laudat compunerea despre Catalin si randunica. El a inteles atunci ca, daca mama-sii, la cat de exigenta este, ii place, totusi… inseamna ca e de bine! Peste ani, avea sa ia premii la toate olimpiadele scolare de romana…
*
Azi te incurajez, oricine ai fi. Mai ales cand ai de urmat un vis! Si mai ales cand esti descurajat de cei din jur – de regula cei apropiati tie, care te iubesc cu adevarat, dar inca nu si-au invatat lectia…
Ce-ar mai fi de spus?…
Stiu ca ai sa reusesti!
sursa foto: Google
frumos articolul
dura lectia!
[…] dejun, Am simţit că trăiesc a doua viaţă. Când lacrimi curgeau şiroaie pe faţă, Ai apărut tu, zeu […]
Si iarasi… acelasi efect!… Bravo, Iuli, inca o data!
Este o lectie f. buna pentru parinti sau pentru cei care urmeaza sa ii aiba!… am dat-o mai departe si cineva a inteles ca cere prea mult de la fetita ei de numai 3 ani si jumatate!
te pup!
Sa ai o zi frumoasa!
Eu am invatat-o parinte fiind, dar cred ca e valabila in cazul fiecarui om care, din exces de zel, descurajeaza si scade increderea in sine a celui drag de langa el. Intentia e buna, in cele mai multe cazuri, dar efectul poate sa nu fie corespunzator acesteia…
Iar cand e vorba despre un vis si nu incurajam sau, mai mult, descurajam, taiem aripile, elanul, entuziasmul… cred sincer ca e foooarte grav!
Frumoasa si cu ploaie este, Emilia! 🙂
Ioana?
Foarte emotionanta povestea asta, mi-au dat lacrimile. Cu siguranta o sa reuseasca!
A cam reusit in tot ce si-a propus pana acum, Delia.
Doar ca e flegmatic, ca Valsis, iar astora le ia mai mult timp sa-si propuna, trebuie un pic trasi de maneca pentru a ridica ancora. Odata porniti insa, nimeni nu-i mai opreste! Buuuni finalizatori, verificat! 🙂
Felicitari!
Ati transformat doua fiinte mici si oricum minunate, in niste strasnici baieti, viitori barbati responsabili, iubitori, visatori si… reusiti!
Cred ca nu lui ar trebui sa-i multumesc pentru ce e azi, ci dumneavoastra.
Cu sinceritate si caldura, Multumesc! 🙂
Sunt doi copii seriosi, cred ca asta e secretul reusitei lor, Alice.
Zi frumoasa!
Ai reusit!!
Tot citesc poezia despre reusita si ma-ntreb daca-ntr-adevar am reusit ori nu…
Stii tu ceva ce eu nu stiu? 🙂
E o lectie dureroasa. Trista – pana in punctul in care ati constientizat greseala. Fericita – ca ati realizat si indreptat lucrurile.
Nefericita pentru cei care persista in a face rau, din dorinta de a face bine.
Stii, Anda, fiecare isi invata propriile lectii, de regula prin incercare si eroare. Parca e mai inteligent totusi sa inveti din incercarea si eroarea altuia. Doare mai putin…
Atunci am indreptat lucrurile, dar nici azi – ca orice coleric ce se respecta – nu m-am vindecat de tot de critica, in numele perfectiunii. Lucrez din greu. Tine-mi pumnii! 😉
Yep, si eu incercam sa il ajut pe frate-miu cu cate o bataita si nu intelegeam de ce nu merge. Totusi a avut un efect. Dar nu mereu ajuta. Uneori trebuie sa ne gandim ca poate, dar poate, ne straduim prea mult 😀
Am si eu un frate mai mic, Manuel, stiu cum stateau lucrurile… 🙂
M-ai „atins” – tocmai trecem de niste valuri mai tulburi cu micutul meu… cu mine… Ce reconfortant si de ajutor e sa citesc din experienta ta bogata si diversa…
Cuvintele erau undeva in jur, insa neadunate, risipite – dar asa, „stiu ca am sa reusesc” suna intr-adevar optimist. Iau motto-ul si multumesc frumos, ca de atatea ori, desi in gand mai mult decat in scris in ultima vreme, catre tine…
Si urari de vara minunata 🙂
Când am lucrat cu cei mai mici – de gimnaziu – am remarcat aceeași tendință de a face propoziții scurte și total ne-creative. Probabil că așa e universul lor, încă în formare.
Cât despre mama Isis, nu m-am îndoit de faptul că ești o mamă extraordinară, de când te-am găsit aici. Nu există părinte care să nu fi greșit vreodată, pentru că nu există standarde de creștere și educare a copiilor. Iar lecția a fost dublă, pentru fiecare dintre voi. El a învățat că poate și că are o mamă minunată. Tu ai învățat că ești o mamă minunată. De aceea și comentariul de mai sus spunea „ai reușit”.
Te citesc mereu cu siguranța că am multe de învățat de la tine.
🙂
Gândire pozitivă, inimă, sentiment, sens…
Frumos.
Intotdeauna avem de invatat din sinceritatea copiilor.
Isis, cred ca limita asta intre impins de la spate certaret si incurajarea pozitiva e foarte sensibila cand e sa optezi pentru una sau alta. Depinde mult de copil: nu poti clar descuraja un copil pe care il vezi ca pune efort sa faca ceva si singurul motiv pentru care nu face mai mult e ca nu stie deocamdata cum. Pe de alta parte, daca ai de-a face cu unul care doar spune ca face si nu face niciodata, „cearta” mi se pare inevitabila ca metoda de impins de la spate. Nu am copii, dar ma lovesc de asta in ce fac.
Radu al tau parea intr-adevar prea deschis si pozitiv la ce aveai de spus pentru atata cearta … 😉
[…] doar curiozitatea m-a făcut să fiu atentă la el. L-am simţit singur, ca şi mine, iar uneori, când ridica ochii din hârtii să-mi mulţumească pentru cafea sau pentru ştiu eu ce cu alt ton în […]
mai ai loc în casă pentru un băiat, că ţi-l trimit pe-al meu dacă aşa de uşor înveţi un copil o lecţie de viaţă… până la urmă oricum s-a derulat destul de repede totul, la mine parcă va ţine o veşnicie să repar ce am stricat. (eu, care jonglez cu vorbele, l-am tot bătut la cap cu propoziţiile dezvoltate…:-) )
iubesc băieţii care reuşesc. şi pe cei care încearcă. pentru că se spune că ei nu prea învaţă etc… dar cei care se străduiesc…
trebuie sa invat si eu sa ii incurajez pe cei dragi mie
[…] aduse în pragul nebuniei. Cu toate simţurile în alertă maximă, cu senzaţia sfâşietoare că trăieşte ultimele clipe şi că aşa ceva nu ar fi trebuit să i se întâmple tocmai ei, îşi apropie […]
eu am fost plecată. şi tu? am trecut pe aici să văd ce-ai mai postat… nicio lecţie? te rooooooooooooog!
Inca o mostra ca esti o mama buna, dar si o femeie inteligenta.
99% din mame nu-si bat capul cu astfel de probleme; lasa copilul sa se modeleze dupa toate greselile cu care se intalneste intentionat sau nu.
Insa parerea mea, de amator in ale crescutului unui copil, este ca trebuie totusi sa-l inveti si cum sa infrunte comportamente rele. Mai mult ca sigur in viata va intalni oameni care-l cearta, care vor sa-i faca rau, asa ca trebuie sa fie pregatit.
Intradevar, nu trebuie modelat cu ura (certuri, urlete, batai), insa cumva trebuie impusa o disciplina mai stricta.
Sper sa nu ma insel si sper ca-ai inteles ce vreau sa spun 🙂
🙂 asa parinte vreau sa fiu si eu
Grea meseria asta de parinte!
Cand crezi ca ai scapat, realizezi ca munca de-abia acum incepe si ca mai ai atatea de invatat ca parinte…
[…] eu scriu cum scriu, dar de vorbit… bine ca a fost o intelegere excelenta intre mine si ea si a venit si a doua intalnire, va urma sigur si a […]
„Să vezi ce e mai bun în ceilalţi” – poate cel mai dificil de realizat pentru mine! Frumoasa povestea ta, Isis, ca de regula!
Astept cu nerabdare ziua cand ma pot bucura si eu de aceste trairi alaturi de copiii mei. Asta este reusita!