Pe Radu l-am iubit mult in studentie. De langa el m-a luat sotul meu, purtandu-ma pe brate prin viata. Si nu stiu de ce, dar fiu-meu ii poarta numele… 
Prenumele!
La cativa ani dupa terminarea facultatii, intr-o discutie cu Valsis, m-a coplesit nostalgia. Viata ma pusese intr-o situatie in care aveam nevoie de o parere obiectiva, din partea unui om care ma cunostea bine. Valsis era omul potrivit, dar era implicat si posibil subiectiv. Asa ca…
- Ce mi-as dori sa pot vorbi acum cu Radu! i-am zis omului minunat. M-ar ajuta.
- De ce nu-l suni? m-a intrebat.
- Cum de ce?! In primul rand, nu am niciun numar de telefon. Apoi… ??
Adevarul este ca nu ma gandisem serios la Radu, ci era o dorinta exprimata mai mult retoric. Nu aveam numar, trecusera cativa ani in care nu tinusem legatura, fiecare avea familia lui… Dar cat de simplu e sa afli un numar de telefon cand iti doresti! Numai ca pe mine nu ma bantuiau fantomele trecutului. Eu doar imi imaginasem ce binevenita ar fi fost o parere competenta si dezinteresata. Discutia noastra s-a incheiat mai repede decat a inceput. Nici macar n-a fost o discutie, ci doar niste vorbe aruncate la intamplare, intr-un context anume.
A doua zi, Valsis a venit acasa cu o sticla de sampanie.
- Ce sarbatorim? Trebuie sa fie vorba despre ceva frumos, daca se lasa cu bauturi spumoase…
- Nimic. E pentru tine, impreuna cu asta! M-am gandit ca poate vrei sa mergi intr-o garda sa stati de vorba…
Si, zambind smechereste, mi-a aratat o foaie alba pe care era scris de mana un numar de telefon. Al lui Radu! M-a naucit gestul, pur si simplu. Un simplu apel dat unui fost coleg de facultate rezolvase problema numarului lipsa. Apoi sampania…
E foarte usor sa judeci un om atunci cand nu-l cunosti. E usor sa gandesti ca voia doar sa vada cum reactionez, ca nu era sincer in darul lui. E usor doar daca nu-l cunosti pe Valsis, un flegmatic linistit, dar dominator, un Leu care nu spune multe cuvinte, dar cand le spune, acestea sunt definitive si irevocabile, precum o hotarare judecatoreasca.
Intr-o zi l-am sunat pe Radu. Era in sala de operatii, in plina interventie. Am stabilit sa mergem in Herastrau, sa stam de vorba. Viata ne aruncase pe fiecare in alt colt: el divortase, eu aveam acasa trei barbati. A urmat si vizita la spital, intr-o garda. A fost o surpriza, asa cum am vrut-o. M-a intrebat scurt:
- Fato, ce cauti aici? Barbatu-tau stie unde esti?
- Sigur ca stie, el m-a adus cu masina! zic amuzata. Eu l-am rugat.
- Si de ce te-a adus? Cum de a acceptat?
- Nu stiu, da’ o sa-l intreb! am continuat.
Am depanat amintiri, altele decat in parc. Ajunsa acasa, l-am intrebat pe Valsis:
- Auzi, de ce m-ai dus in garda, la Radu?
- Te-am dus la o intalnire cu un prieten vechi si drag.
Cat de simple si firesti sunt uneori lucrurile! Si cat de mult avem tendinta de a le complica inutil!! O intalnire cu un prieten vechi si drag… poti judeca pe cineva pentru asta? Dar cat de usor si superficial judecam de multe ori…
Insa cuvintele care nu mi-au iesit niciodata din minte, ci mi-au devenit principiu de viata, aveau sa urmeze:
- Nu ti-e frica de reintalnirea mea cu Radu? am continuat, curioasa. Celor mai multi barbati le-ar fi…
- Frica? De ce? Sa te culci tu cu altul nu e cel mai rau lucru care ni se poate intampla.
Inca o lectie pentru mine: iesirea in decor, accidentala sau nu, de o parte sau de alta, nu e cel mai rau lucru care se poate intampla intr-o casnicie. Doamne-fereste de mai rau! zice o vorba …
Asta sunt eu. Asta e Valsis. Asta e relatia noastra. Trebuie ca e iubire, mi-a raspuns acum ceva timp un prieten de pe-aici, la un comentariu.
Si sigur nu e loc de gelozie, ii spun eu azi…
sursa foto: Google
Prietenia, atunci când E prietenie… nu moare niciodată.
După cum şi toate temerile dispar atunci când E iubire. Tot adevărată.
Să te bucuri de iubirea ta, Isis!
Oana, la noi prietenia chiar… E. Inainte de toate celelalte.
Cat despre iubire, aceasta inseamna, fara exceptie, libertate acordata neconditionat celuilalt. Cred sincer asta si nu sunt doar un teoretician, ci am in fata mea douazeci de ani de… convietuire!
Multumesc.
Trebuie sa recunosc ca eu fac parte din categoria “celor mai multi barbati”. Nu cred ca as putea vreodata face gestul pe care Valsis l-a facut pentru tine.
Nu cred ca poate exista o relatie de simpla prietenie intre doi fosti iubiti… sunt prea multe amintiri placute sau mai putin placute. Iar gelozia… gelozia moderata trebuie sa existe intr-o relatie.
Apreciez sinceritatea ta.
Atat de mult, incat cred ca am sa-ti raspund intr-un articol. Lansezi cateva idei care chiar merita aduse in discutie si dezvoltate un pic. Asteapta, ma voi intoarce
Revin cu cateva cuvinte, Bogdan. Ca sa nu uit ce am de zis…
Apreciez clipele de sinceritate.
In ziua cand am fost in Herastrau am primit un trandafir mare si portocaliu de la Radu. Gestul nu avea nimic de-a face cu indragosteala tinerilor, ci mai degraba cu respectul, bucuria reintalnirii, recunoasterea unor valori. Am pus trandafirul in casa si a fost primul lucru pe care Valsis l-a zarit cand a venit seara. Era si greu sa nu-l remarci, la cat de frumos era. Mi-a zis:
- Ti-am spus vreodata ca mi-a fost mereu teama de Radu?
L-am iubit pentru clipa asta de sinceritate. A sporit de zece ori valoarea gesturilor de dinainte!…
Un detaliu important, cred: mai mult EU l-am iubit pe Radu. Am ajuns la concluzia asta in timp. Poate asa se explica de ce ar fi putut exista o prietenie – sentimente diluate de trecerea anilor, de echilibrul familial, de increderea in gandirea serioasa si sanatoasa a fiecaruia dintre noi.
“Teama” inseamna aici constientizarea unui pericol posibil… dar putin probabil!
Cat priveste gelozia – chiar si moderata – eu nu-i vad rostul nicidecum. Nu inteleg care este efectul benefic pe care l-ar putea avea intr-o relatie. E numai parerea mea, insa, nu trebuie sa fie universal valabila.
“Cand esti pregatit sa zbori, zbori si fara aripi”, scria undeva…
Si stii, Bogdan, eu chiar cred ca si tu ai putea face un astfel de gest…
Pentru ca secretul lui pare a fi unul singur: dragostea. Cata vreme ea exista, restul vine de la sine.
Later edit:
Ce-nseamna “moderata”? Cum se cuantifica aici? Cam greu de apreciat, imi pare mie…
esti o femeie atat de norocoasa!
Cred ca da. Dar stii tu, Maria draga, de cata seriozitate e nevoie ca sa pastrez asa un noroc?…
Te inteleg si pe tine, si pe Valsis. Dar daca mi se pare normal ce ati facut amandoi, e pentru ca asta e si normalitatea vietii mele de cuplu. Facand abstractie de cazul particular, realizez insa ca ce spui tu e o exceptie pentru multe femei. Care femei mai mult ca sigur nici nu ar incerca sa puna cu voce tare problema nevoii unui punct diferit de vedere, care sa le ajute fara sa bata campii.
Nu-ti mai spun despre constatarea cum ca esti o femeie fericita. Stii mai bine, vad.
Cred ca da, Cristina, despre “normalitatea vietii de cuplu” este vorba aici…
Valsis este un om înţelept care ştie că Prietenia este posibilă între doi oameni, indiferent de sex, religie, stare socială, vîrstă sau oricare alte bariere (false) imaginabile.
În acelaşi timp, înţeleg şi reversul medaliei, pentru că pînă la urmă, numai în diversitate se poate (re-sau) găsi echilibrul şi în mod evident, frumuseţea vieţii.
ps. Sunt atît de multe lucruri de spus despre relaţiile interumane…
Valsis este un om obisnuit. E special doar pentru mine. Si da, are acea inteligenta – sau intelepciune, cum zici tu, Tiberiu – care-i permite femeii de langa el sa infloreasca.
Eu cred ca stia vorba cu fructul-oprit-cel-mai-dorit si a intors-o cumva in favoarea lui: mi-a pus fructul pe tava si mi-a dat de inteles ca tot ceea ce am de facut e sa intind mana dupa el. Ei bine, mi-a trecut pofta pe loc! Nu sunt un om al lucrurilor la indemana, iar el stia asta…
Relatiile cu oamenii? Asa e, povestea celor 1001 de nopti…
Important este sa ai curajul sa spui cu voce tare ce/cine te-ar putea ajuta in acele clipe, sa nu incerci sa ascunzi… Apoi, da, la fel de important este ca fiecare sa inteleaga exact ceea ce trebuie.
Pentru amandoi, respectul meu!
Trebuie sa ai curajul sa faci orice, vorba romaneasca spune ca “de ce ti-e frica, nu scapi”. Asa ca… sa nu-ti fie frica de nimic!
Cat despre intelegere, asa e – de regula fiecare intelege CE VREA, nu ce trebuie! Ideea e ca cei mai multi dintre noi avem dorinte mici si pe termen scurt – “Vreau sa stea acasa si sa nu-i fuga ochii. Cum sa fac asta?” – in loc sa visam maret si pe termen lung – “Vreau sa ma aprecieze sincer si sa-mi fie alaturi pentru toata viata. Ce pot face pentru asta?”
Si, conform acestui “vreau” ales de fiecare din noi, ne si comportam – limite, interdictii, chiar conflicte, in loc de intelegere, sprijin, chiar initiativa.
Valsis imi daruieste zilnic cel mai de pret dar: libertatea de a-mi face propriile alegeri. Restul e doar comentariu…
Multumesc.
Iubirea exista sau poate sa existe.
Increderea este sau poate sa fie.
E vorba de respect.
Respectul pentru cel de langa noi inseamna, cred, sa ne gandim si la nevoia lui, mai ales daca ea a fost exprimata deschis si sincer. Nu numai la nevoia noastra – de liniste, de securitate, de ego mangaiat, de…
Intrebare:
Daca il mai cert pentru ca nu se barbiereste zilnic… e asta o dovada de lipsa de respect din parte-mi? Sau sunt doar colerico-melancolica – adica artagoasa si perfectionista??
Raspuns:
Ori si-ar lasa barba, ori ar face-o singur, dar…
Dar ii place sa-i spui, ii place cum ii spui, ii place ca esti atenta cum arata, ii place sa te stie in preajma si orice modalitate de a obtine asta e buna.
Presupun!
Nu stiu daca-i place, da’ o sa-l intreb si asta!
[...] Comentarii « Simplu si firesc [...]
[...] Doctore, doctore… [...]
Sotul tau merita toti trandafirii din lume! Sa ai mare grija de el, sa-l iubesti si sa-l rasfeti in fiecare zi a vietii voastre, el e trandafirul tau!
Emotionanta poveste.
[...] si tandreţea sa-ti fie vesnic arme, ma invăţa Radu acum ceva timp. M-am tot intrebat, de atunci: de ce… [...]